[10 mai 1881]

Era un obicei înainte ca Domnul, în ajunul de a se urca pe tron, să se închiză în zidurile unei vechi mănăstiri și să treacă, într-o reflecție de zile întregi, în revistă trecutul țării și al strămoșilor, ca, față cu zgomotul asurzitor al actualității, să-și deschiză urechea sufletească în liniște și în tăcere legendei trecutului. Există încă în manuscris o carte românească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atât înfățișări din viața trecutului cât și norme de virtute și înțelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui Domn în zilele vechi, care împreuna în el adeseori toată răspunderea și toată suveranitatea națională, și ei erau prea buni creștini și prea buni patrioți pentru ca mărimea misiunii lor pe pământ să nu le atingă sufletul într-un chip dureros.

Astăzi națiunile și-au reluat suveranitatea, demosul cu clasele lui diferite, cu grupurile lui de interese determină viața publică; suveranul e mai mult un regulator al mecanismului statului, nu un suprem element de control.

Demosul este însă adeseori un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupațiuni zilnice și absorbirea vieții lui într-un vecinic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenția prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac adesea impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare și surd pentru adevăr. De aceea e bine dacă ochi sobri, cari disting măreția înscenării de însuși fondul piesei ce se joacă, îi atrag atenția asupra acestui din urmă, pe când simțurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieții publice.

Dacă dar, în ajunul frumoasei serbări de încoronare, lăsăm tonul polemic de o parte, totuși lucrurile ce ne vin în minte nu este partea decorativă cu care se încheie era de la 1859 și până astăzi, ci fondul acestei ere.

Nu trebuie să ne scape din vedere, zice d. Aurelian în scrierea Țara noastră, că de la 1859, adecă de când am intrat într-o eră nouă politică și socială, cheltuielile și veniturile s-au urcat într-un mod foarte simțitor; în adevăr veniturile statului erau de 29.388.512 lei în anul 1859, iar în anul 1876 se urcaseră la 90.354.614 lei, prin urmare se întreiseră. Cheltuielile în 1859 se suiau la 29.911.844, iar în 1876 ajunseseră la suma de 110.423.904 lei, adecă se împătriseră. În același interval datoria statului s-a sporit cu una sută șasezeci și șase de ori; și-n adevăr în 1859 statul datorea 2.820.117 lei, iar în 1876 suma datorită se suie la 468.677.730.

Astăzi datoria publică e și mai mare, cheltuielile și mai mari. Acestea au crescut în cei din urmă cinci ani cu 34 la sută.

Cifrele au avantajul de a prezenta scheletul unei situațiuni. Oricât de seducătoare ar fi hainele ce se aruncă asupra lui, cu oricâte vorbe mari am îmbrobodi adevărul, în fața unui schelet de cifre ni se ia albeața de pe ochi și vedem că partea decorativă ascunde foarte rău ruina societății române.

Dacă am considera lanțul de cauze cari preced sau lucrează paralel cu acest trist rezultat final, tabloul nostru ar primi colorile triste ale decreșterii populației din cauza mizeriei și demoralizării, ale stingerii meseriilor indigene și suplantării lor prin produse străine, a decăderii calităților fizice și intelectuale ale rasei române chiar. Pe de altă parte am trebui să arătăm cum țara noastră străveche nu mai e patrie, ci un hotel mare, în care un milion de străini din câteșipatru unghiurile lumei își dă rendez-vous.

Iată ceea ce, în fața marelui aparat al proclamării Independenței și a tuturor succeselor formale cu care se împăunează atât de mult oamenii dirigenți, ne strânge inima cu adevărată durere.

Am voi în adevăr ca serbarea ce se pregătește să trezească în inima oamenilor noștri de stat sentimentul adevărului, ca o pornire mai generoasă să pătrunză inima lor, ca să se convingă că numai partea decorativă a vieții publice nu e suficientă pentru a pune capăt suferințelor reale ale unui popor. O dorim aceasta, fără a o spera. Tonul ce-l țin foile guvernamentale, credința oarbă căreia vor să-i dea naștere, că țara merge foarte bine în toate, ne face din contra a crede că nicicând nepăsarea pentru binele comun și pentru soarta populațiunilor producătoare a acestei țări nu a fost mai mare.

Nu invidiem pe nimenea pentru succesele lui diplomatice și politice, buni bucuroși le acordăm oamenilor de la putere închipuirea mare ce și-or fi făcând despre ei înșii în asemenea zile. Crează-se mari, crează-se genii politice menite a determina sorțile Europei; dar prin tămâia ce și-o aprind ei singuri, împreună cu mulțimea lesne crezătoare, aibă și adevărul partea lui, o parte mică, neînsemnată, nebăgată în seamă de zgomotul muzicei și de lumina făcliilor, de strigătele de bucurie, dar o parte esențială și salutară. Adesea manifestările intensive de bucurie lasă în suflete un gol neînțeles, momente în care omul își simte izolarea și nimicnicia. În acele momente, adevărul bată cu degetul la poarta conștiințelor ce au răspunderea stării de lucruri și arăte-le calea adevăratei mântuiri.

❦