[13 august 1881]

În „Grenzboten“, revistă în care ne-am deprins a întâlni de multe ori articole inspirate de sferele guvernamentale ale Germaniei ori ale Austriei, aflăm articolul de mai la vale pe care-l reproducem fără a-l comenta, de vreme ce intenția noastră este mai mult de-a face cunoscut ceea ce se cugetă în regiuni determinante în privirea ridicării Serbiei la rangul de regat.

COROANE REGALE NOUĂ PE DUNĂRE

În ultimele săptămâni oblăduitorul serbilor a făcut iarăși o călătorie europeană, la care din nou a fost oaspe al împăratului nostru. După cum se zice, această călătorie a prințului s-ar lega cu dorința sa de a fi înălțat la rangul de rege și această veste se pare a fi întemeiată pe adevăr. În adevăr se pare că prințul Milan al IV-lea, cu călătoria sa la Curțile din Austria, Germania și Rusia, ar fi voit să sondeze în persoană dispozițiile pentru această înălțare și dacă va fi recunoscut. Se vorbește deja că această înălțare se va face la 15 iulie, ziua aniversării a III-a a declarației Independenței Serbiei ca stat suveran. După toate știrile prințul ar avea acum toate șansele reușitei.

Vom produce câteva notițe biografice asupra candidatului:

Prințul Milan este al doilea în tinerețe dintre suveranii Europei. Numai regele Spaniei este mai tânăr decât el, pentru că acesta n-are decât 23 de ani, pe când prințul Serbiei are 27. Ba chiar cel din urmă a domnit mai mult decât 14 alți suverani, pentru că s-a suit pe tron încă de la 2 iulie 1868, deși încă sub tutelă atunci.

El este fiul prințului Mihail și prințesei Maria. Tatăl său a fost ucis la 10 iunie 1868, în parcul de la Top-kapî, ucidere de către asasini puși de către partidul rival al descendenților lui George cel Negru, și cari l-au împușcat. Muma sa a trăit mai târziu în legături nelegitime cu prințul Cuza. Tânărul prinț și-a primit educația sa la Paris. La 22 august 1872 a fost declarat major și s-a căsătorit la octombrie 1875 cu Natalia Checicu, fiica unui colonel rusesc care apoi a născut la august anul următor pe prințul Alexandru.

Tânărul prinț a fost totdauna un reprezentant al ambițiunilor sârbești, și cu acest chip este un caracter îndoielnic atât pentru Turcia cât și pentru Austro-Ungaria, aceasta din urmă având și ea supuși din viță sârbească […] † lucrate de Omladina. În vara anului 1876, planurile aceste trebuiau să fie puse în lucrare pe hotarele turcești.

†Lacună în text.

După instigațiile și sprijinele Rusiei, Milan a început, împreună cu prințul Nichita din Muntenegru, un război contra Turciei, fără motiv.

Dar acest război s-a mântuit nenorocit; biruințele sârbești prevestite nu s-au efectuat și în loc de cucerirea Bosniei, care se plănuise la Belgrad, era cât pe-aci Serbia să fie cucerită de turci. Înainte de a se sfârși această învingere se făcuse o încercare de a se transforma coroana princiară într-o coroană regală.

General Cernaieff, aventurosul șef panslavist căruia i se încredințase conducerea armatei sârbești, a făcut să se proclame de către armată în tabăra de la Alexinaț ospodarul rebel rege al serbilor. Acesta era un experiment foarte audacios, cu atât mai mult cu cât până atuncea armata sârbească nu-l justificase prin izbânzile sale și nici prințul nu dăduse probe de vitejie în bătăile cele mici din văile de la Morava.

Țăranii sfioși și nedisciplinați ai Landverului sârbesc fură totdauna bătuți de către veteranii lui Ahmed Eiub, și prințul Milan s-a ținut cu prudență de-o parte de la câmpul războiului.

În urma acestor împrejurări nenorocite, pompoasa proclamațiune a lui Cernaeff nu făcu, chiar la sârbi, decât puțin efect. Ajunsă la cunoștința puterilor europene, majoritatea lor o considera poate în tăcere ca un eveniment comic, iar pe față o dezproba. Diplomaților din Belgrad li se dete de către guvernele lor poruncă de-a face cunoscut prințului Milan, în expresiuni neîndoielnice, că încercarea din parte-i de-a-și aroga o demnitate care nu este nici în proporție cu împrejurările sale, nici cu evenimentele de față, ar fi considerată de majoritatea puterilor garante cu cea mai mare desplăcere și chiar ar putea primejdui dinastia în persoana sa. La asemenea sfat, îmbrăcat cu niște cuvinte așa de prevestitoare de nenorocire, nu s-a putut altfel răspunde decât supuindu-se. Așa, esperimentul îndrăzneț al lui Cernaeff a căzut și prințul nu a cules nimic din aceasta decât o satisfacțiune foarte mărginită: de a fi interpelat cu titlul de maiestate de către curtizanii săi și de către niște ofițeri rusești adulatori, în timpul de vreo 14 zile.

Puțin după aceasta marea și pestrița beșică de săpun a rebeliunii sârbești se sparse cu desăvârșire prin biruința care o repurtase la Djunis îndemânatecia comandantului și vitejia ostașilor otomani, și regele, cu regalitatea pățită la naștere, fu silit să ceară smerit mijlocirea Europei pentru a scăpa de soarta cu care-l amenința dreapta mânie a suzeraniului său. Când victorioasele trupe turcești se îndreptară spre capitală, gonind înainte-le ca lupul o turmă de oi cetele pline de spaimă ale țăranilor sârbi înarmați, Milan Obrenovici dovedi calitatea lăudabilă de a fi recunoscător pentru grațiare și se obligă îndată a fi liniștit pe viitor dacă i s-ar obținea de la sultan să-i acorde păstrarea rangului său princiar și permisiunea de a-și urma guvernarea în condițiunile de mai înainte. El fu tratat mai generos decât meritase. Puterile opriră brațul Turciei, ridicat pentru cea din urmă lovitură, și Serbia scăpă cu bătaia. Nu câștigase, dar nu pierduse nimica. Devenise însă mai bogată în experiență și prin urmare mai băgătoare de seamă.

Se feriră așadar de participarea la războiul ruso-turc, care izbucnise puțin după încheiarea păcii între Serbia și Poartă, și abia la 12 decembre 1877 se făcu proclamația către sârbi, chemându-i la liberarea patriei, și se declară război Turciei. Răspunsul sultanului la această declarațiune a fost destituirea principelui, acuma însă împrejurările erau mult mai favorabile. Principele Milan, care se făcu acuma el însuși comandant suprem al armatei, întâlni pe calea sa numai rămășițe neînsemnate ale trupelor turcești, și până la armistițiu, sfârșitul lui ianuarie 1878, luă cu biruință Pirot, Niș și o mare parte din Serbia veche. Prin pacea de la San Stefano și prin Tractatul de la Berlin el dobândi de la Poartă deplina independență și o sporire însemnată a teritoriului său, după care lucru luă titlul de „Alteță“.

Dorințele lui erau mai mari chiar atuncea, dar n-au fost satisfăcute în toată cuprinderea lor. Cu toate că Congresul de la Berlin luă în seamă faptele împlinite în privința României, a Muntenegrului și a Serbiei și le acordă părți mari de pământ cari aparținuseră până atunci Turciei, el se arată totuși surd pentru dorințele acestor țări în privința unei înălțări de rang a principilor lor. Manifestarea acestei trebuințe adânc simțite părea a fi atuncea prea timpurie. România, ca și Serbia, primiră sfatul politicos de a fi moderați în privința numărului și a însemnătății cererilor lor, a avea răbdare, mulțumindu-se deocamdată cu lucrurile foarte prețioase obținute. Mai cu seamă Serbia avea tot cuvântul pentru o asemenea moderațiune. Partea ei de câștig a fost mare peste măsură în comparație cu acțiunile sale în timpul războiului. România a adus jertfe mari de sânge și bani; vitejia armatei sale a contribuit în mod foarte esențial la dărâmarea părții celei mai mari a domniei turcești în Europa. Serbia însă, precum am mai spus-o, s-a ferit a-și frige degetele la focul de război până la căderea Plevnei, cu toate că interesele sale nu erau mai puțin în joc decât acele ale vecinului său mai întreprinzător și mai fără teamă. Abia atuncea când, prin puteri covârșitoare, se luase fortereța de căpetenie a turcilor, principele Milan, având conștiința că nu se mai hazardează nimica, se alie și el cu rușii și românii, iar în „lupta de liberare“ ce a urmat de atuncea nu și-au pierdut viața nici măcar o sută de fii ai principatului crescător de râmători. Când sârbii au fost dotați de areopagul de la Berlin cu un mare adaos de pământ mănos se putea zice: Ei seceră unde n-au semănat.

Aceasta au uitat-o însă sârbii în pornirea lor spre vază și însemnătate. Ei sunt hotărâți a imita exemplul care li l-a dat de curând România și este probabil că li se va face pe voie. Se pare că este privit ca indiferent dacă, în comparația cu motivele cari le-a adus România pentru aceeași cerere, pretenția Serbiei de-a intra în numărul regatelor este rău fundată. Principatul dacic, cuprinzând și noua provincie de pe malul drept al Dunării, este cu mult mai mare decât regatul Bavariei, ba chiar mai mare decât Marea Britanie cu Irlanda; este fertil în mod extraordinar și bogat în comori minerale și are mai mulți locuitori decât Belgia, decât Portugalia și decât amândouă țările scandinave. Deja înaintea războiului, sub domnia unui principe inteligent și onest din casa Hohenzollern, făcuse progrese însemnate pe calea culturii, își dezvoltase în mod abil resursele sale, lucrase pentru creșterea națiunii, înlesnise comerțul și agricultura prin construcția de șosele și căi ferate și-și crease o armată respectabilă. Prin toate aceste măsuri el dobândise întru atâta bunăvoința puterilor și a popoarelor încât, departe de-a face opoziție în contra dorințelor ambiției sale justificate, ele-i urau din suflet fericire la încoronarea clădirii statului și multe zile bune într-însele. Cu Sârbia lucrul nu stă deloc atât de bine. Inclusiv cu achizițiunile din 1878 are o întindere care nu e egală nici cu a treia parte din întinderea României, are părți întinse de pământ cari nu sunt bune pentru agricultură și nu are nici atâți locuitori cât marele ducat de Baden. Mulți ani d' a rândul a îngrijit rău de afacerile sale și, prin suficiența proprie tuturor semibarbarilor, a fost un izvor nesecat de supărări și încurcături pentru vecinii săi, mai cu seamă pentru Austria. Poporul sârb se arătă în cea mai mare majoritate indiferent față cu binecuvântările civilizațiunii, este în cea mai mare parte în proporție sărac și n-a făcut nimica pentru a ridica comerțul. După cât știm, principele Milan n-a dovedit niciodată o deosebită capacitate sau pornire de a arăta supușilor săi leneși și neculți drumul spre obiceiuri și deprinderi mai bune decât acele cari le-au moștenit de la părinții lor. El este întotdauna unealta supusă în mâna unuia sau altuia din intriganții politici. Nici ca om de stat, nici ca ostaș el n-a dovedit o aptitudine deosebită și cu atât mai puțin una care merită a fi încoronată. Pare că-i lipsește chiar darul firesc al curajului fizic, care se vede atât de des la popoarele semicivilizate. Dacă-l are acest dar, purtarea lui n-a fost astfel încât să fie vădit. Pe când în luptele și bătăliile din munții de lângă Morava compatrioții lui cădeau cu miile, cădeau pentru ambiția lui, el ședea liniștit în conacul lui din Belgrad, bea șampanie, fuma țigarete și juca cărți cu curtenii și adiutanții săi. Ceea ce a făcut în urmă la Pirot și Niș se poate scrie pe-o unghie.

Când un asemenea principe este a se face rege al unui regat în miniatură firește că nu poate să se aștepte a fi salutat și felicitat de opinia publică a Europei ca vecinul său mai viteaz și mai isteț din josul Dunării. Putem însă să pronunțăm speranța ca coroana regală să nu-i prea mărească ambiția, să nu-l lase a se privi ca „regele sârbilor“ în sensul cum îl înțelege Omladina, pe care însă Austro-Ungaria nu-l poate recunoaște. Nu este în realitate nici un motiv pentru care ospodarul Milan să fie titulat de acu înainte rege. Dar fiindcă se pare că nici o putere mare nu are nimic în contra promoțiunii sale, dorința inimei i se va împlini probabil peste câteva săptămâni. Aibă succes sau nu, ca o însemnată întâmplare istorică nu o va privi nimeni aceasta, afară de el însuși.

❦