[13 decembrie 1881]

Cu aroganța cunoscută a foilor ungurești, care stă cu totul în disproporție cu însemnătatea statului și rasei maghiare, și cu un amestec de espresii de rând caracteristice pentru elementul semitic care face politică în Ungaria, oficiosul „Pesther Lloyd“ revine din nou asupra conflictului austro-român, vorbind în chipul următor:

Dac' ar fi vorba numai de mojicia regală română n-am mai pierde nici un cuvânt asupra afacerii și am putea aștepta cu liniște ca Ministerul de Esterne să-și procure satisfacțiunea ce i se cuvine în toate împrejurările. Însă insulta în fața căreia monarhia noastră stă într-o poziție comică, de neputință este espresia caracteristică a unui întreg sistem de inconveniente nepilduite, a unui sistem care, prin concursul nostru din nenorocire, sapă poziția noastră din Orient, ba face precarii până și relațiunile noastre cu cabinetele europene. Când, după ani de muncă, prin acte de abnegație și sacrificii, ajungem a stabili cu puterile mari ale Europei relațiuni clare și hotărât determinate, e destul ca unul din micile state din Balcani să ne stea 'mpotrivă c-o arogantă îndrăzneală, pentru ca să se desfășoare numaidecât nu numai întregul problem al politicei noastre orientale, ci chiar acela al relațiunilor noastre europene. Cine stă dindărătul vasalilor eliberați, cine-i mânâ 'nainte? Această întrebare ni se impune de sine și e de natură a arunca o umbră întunecoasă asupra celor mai clare din relațiunile noastre. De azi pe mâni se turbură orizontul nostru asupra situației europene și abia mai putem distinge cu siguranță cine e amic, cine adversar.

Voim să primim o asemenea poziție? Iată lucrul asupra căruia cată să ne deslușim cât de curând. Voim în adevăr să ne aranjăm astfel încât întreaga noastră politică europeană să atârne de bunul plac al României, Serbiei, Bulgariei sau al Muntenegrului? Protectoratul de care se bucura unul sau altul din sateliții balcanici să atingă când atitudinea noastră față cu Germania, când relațiile noastre cu Rusia și cu Marea Britanie, ori de câte ori i-ar veni în gând României sau Serbiei de-a se purta arogant cu noi? Voim oare să dăm acestor naționalități interesante puterea de-a influența direct ori indirect soarta Austro-Ungariei? C-un cuvânt voim ca tocmai în punctul acesta să intrăm în moștenirea Turciei? Cu considerațiunile acestea avem să ne ocupăm, și rezultatul lor trebuie să fie determinant și în cearta cu România. Credem că, în cestiunea aceasta, răspunsul nu poate fi decât unul. Aceasta e ca, fără grijă pentru firele ce se țes încoace și încolo între statele balcanice și vreunul din cabinetele europene, să nu dăm ascultare nici unei alte considerații în fiece caz singular decât cerințelor demnității noastre de mare putere. Precum nu trebuie să îngăduim în nici o împrejurare europeizarea vreunui litigiu dintre noi și micele state învecinate, tot astfel nu trebuie să judecăm asemenea incidente din punctul de vedere al conexității cu situația europeană. Afacerea noastră cată s-o reprezentăm noi singuri și e treaba noastră de-a pedepsi aroganța împotriva noastră a micilor state vecine. Dacă în respingerea unor asemenea escese vom lucra numai o singură dată sub influența dispozițiunilor europene am pierdut jocul pentru totdauna și cată să ne pregătim ca din an în an să fim supărați de acele organisme, cari n-au ce pierde, nici măcar șira spinării.

Iată ce avem de ascultat din partea organului oficios unguresc. „Bange machen gilt nicht“ zice un proverb nemțesc. Numai dacă n-am ști în ce disproporție stă lăudăroșia maghiarilor cu puterea lor, insanitățile statistice ale organelor lor ar avea poate oarecare efect asupră-ne.

Din nefericire pentru oficiosul de la Pesta nu vom fi niciodată în situația de-a avea de regulat singuri cestiunile dintre noi, deși chiar în cazul acesta nu prea suntem în stare a suscepe teamă de vitejia maghiară.

Vitejia la … distanța cuvenită e un lucru comod și admirabil. De aproape nu prea e de seamă. Cânele care latră mult nu mușcă, zice un proverb, și prea fac gură foile ungurești pentru ca dinții să nu le fie parte scoși demult, parte știrbi.

❦