[16 mai 1881]

Trăim într-o țară ciudată și nu e zi în care să nu putem repeta, când cu mâhnire, când cu indignare: Ca la noi la nimeni.

Multe am văzut, multe am îndurat de când avem fericirea de-a vedea la cârma țării pe oamenii marelui partid cari promiteau să aducă în această țară mult încercată Domnia Virtuții.

Ei bine, ceea ce nu văzusem încă era ca, în intervalul abia de două săptămâni, „Monitorul oficial“ să conție cele mai grave insulte aruncate într-o zi națiunii întregi de d. prezident al Consiliului, într-alta armatei permanente de prezidentul Camerii legiuitoare“ a României.

Dacă cuvintele d-lui D. Brătianu n-ar fi trecut peste marginile acestei țări puțin ne-ar păsa: noi românii ne cunoaștem unii pe alții și ne esplicăm foarte lesne cuvintele d-lui prezident al Consiliului, care, vorbind majorității sale și reprezentațiunii țării, compuse de dd. Serurie, Pătărlăgeanu, Sim. Mihălescu, Carada etc., zice cu durere: „În țara aceasta nu se găsesc oameni cinstiți!“. Lucru firesc într-adevăr. Acei oameni așa mult s-au obicinuit a striga că ei sunt țara și numai ei încât în cele din urmă au început s-o crează și, căutând imaginea națiunii în acea oglindă mincinoasă în care nu se văd decât diurne, gheșefturi, recompense reversibile și capitalizate, Warșawschy, rechizițiuni, misiuni, cumul etc. strigă cu mirare: „În țara aceasta nu sunt oameni cinstiți!“

Dar iată că acele cuvinte, rostite de un ministru prezident în discursul său program, de la înălțimea tribunei, nu răsună numai în cercul restrâns al cititorilor „Monitorului Oficial“; ele cad în urechea reprezentanților puterilor străine, ele intră în dosarele cancelariilor lor spre vecinică pomenire; ele trec peste granițele României și iată că glasul puternic al publicității moderne, ca un eco formidabil, repetă în toată Europa, duce peste ocean, răspândește în lumea cea nouă ca și în cea veche această condamnațiune a unui neam întreg, pronunțată de cel mai înalt reprezentant al acelei țări: „În Țara Românească nu se găsesc oameni cinstiți!“.

Iată ce zice „Figaro“, cel mai răspândit organ de publicitate din Franța; iată ce au putut vedea astăzi în toată Europa 200.000 de cititori ai acelui jurnal:

Nu e de crezut, dar cu toate astea e lucru autentic.

Iată un pasaj al discursului-program al d-lui Dim. Brătianu, prezidentul Cabinetului, la redeschiderea Parlamentului român.

Urmează reproducția textuală a acelei părți a discursului d-lui Brătianu, cu vestita frază că în țara aceasta nu se găsesc oameni cinstiți.

„Figaro“ nu adaugă decât această simplă reflexiune:

Închipuiți-vă asemenea cuvinte rostite înaintea unei Camere franceze!

(„Figaro“, sâmb. 21 mai 1881)

Ei bine, aceasta nu era de ajuns. Gloria d-lui prezident al cabinetului se vede că turbura somnul d-lui prezident al Camerii, care într-o bună zi și-a zis: D. Brătianu a insultat națiunea; pe cine aș putea să insult azi și eu la rândul meu? Altă dată aveam un subiect interesant, un izvor nesecat; Domnul, Doamna, tatăl Domnului cu tot neamul lor, până și domnișoarele Curții M. S. Doamnei; azi nu mai merge. Pe cine aș putea insulta?

Și într-o zi vine d. prezident al Camerei și spune în Cameră că, pe când oștirea liberă (!!!), dorobanții luau Plevna, armata permanentă sta ascunsă în șanțuri! Vedeți că este obiceiul de-a calomnia și de-a falsifica istoria. D. Rosetti (colecțiunea jurnalului d-sale este de față) s-a pătruns de acea maximă, căria-i datorează toate succesele politicei d-sale, că un neadevăr repetat cu cutezanță și neîncetat în cele din urmă trece de adevăr și nu se mai poate scoate din capul mulțimei ignorante. Mandus decipi vult… Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose.

Aceasta ne explică cutezanța cu care a aruncat această insultă întregei oștiri permanente când știa foarte bine că, faptele fiind recente, suvenirile sunt încă proaspete și în orice caz documentele oficiale, raporturile șefilor diviziunilor care au luat parte la luptă există la Ministeriul de Război și dau cea mai formală dezmințire acelei calominoase acuzări aruncate oștirii de șeful reprezentațiunii naționale, fără pretext, fără scuză, fără provocațiune!

Într-adevăr: Cine-a atacat reduta Griviții în ziua de 30 august, când s-a luat nr. 1? La atacul din stânga au fost: al 2-lea de vânători, al 5-lea de linie; și numai un batalion de dorobanți; la atacul din dreapta, al 8-lea de linie și încă un regiment de linie al cărui nr. ne scapă. Pierderile acestor nenorocite batalioane au fost enorme; în acea zi sângeroasă de 30 august au căzut mai mulți soldați și ofițeri decât în tot restul campaniei.

La atacul infructuos din 1 septembre au luat parte: al 15-lea de dorobanți, 1-iul și al 7-lea de linie.

Sub zidurile Vidinului, cine a luat redutele de la Smârdan, cu tunurile încărcate, și a făcut 400 de prizonieri? Al 4-lea și al 6-lea de linie;

Din patru steaguri decorate cu Steaua României, câte sunt ale oștirii permanente? Trei. Ale oștirii teritoriale? Unul: al regimentului al 13-lea de dorobanți.

Dar batalionul de geniu care a condus paralelele până la 50 metri de reduta nr. 2, lucrând trei luni sub un foc continuu și pierzând jumătate din efectivul său, adică la doi oameni un mort sau rănit?

Dar artileria care toată, era a armatei permanente și care au meritat ca împăratul Alexandru să trimiță pe un adiutant al său ca să feliciteze pe d. căpitan Lupașcu și bateria ce comanda?

De ce reamintim aceste fapte? Oare vrem să micșorăm meritul și curajul armatei teritoriale? Câtuși de puțin. Armata teritorială și-a făcut datoria; dară sarcina cea mai grea a căzut asupra oștirii permanente. Lucrul este lesne de înțeles; șefii, care erau înaintea inimicului, știau foarte bine că instrucțiunea și solidaritatea soldatului sunt cu atât mai mari cu cât el a stat mai mult sub steaguri și de aceea ei puneau în linia întâia batalioanele și regimentele a căror educațiune militară era mai înaintată.

Dacă am luat condeiul ca să respingem tristele insulte rostite de un prezindent al Camerei, fără ca ministrul de război, apărătorul firesc al onoarei armatei să fi deschis gura ca să protesteze, cauza n-a fost numai indignarea ce ne-a cuprins în fața unui atac nedemn și nejustificat, unei insulte aruncate acelor soldați și ofițeri a căror oase putrezesc astăzi într-o țară străină, pe când acel ce insultă memoria lor se bucură de recompense capitalizate și reversibile. Nu în aceea falsificare a istoriei care se pregătește de mai mult timp, în acea propagare a unor neadevăruri manifeste vedem un adevărat pericol pentru viitorul puterii noastre armate. Cum am zis-o, un neadevăr adeseori repetat devine un adevăr pentru mulțime; vedem că a și început a se lăți acea idee greșită, acea legendă mincinoasă că în campania din 77-78 dorobanții au făcut totul și armata permanentă nimic. De aci la ideea desființărei armatei și la înlocuirea ei prin armata liberă, acel vis al demagogiei, nu este decât un pas; și vai de țara noastră când oștirea națională va fi organizată după ideile și idealul d-lui prezident al Camerei. De aceea este o datorie pentru oricine care cunoaște adevărul de-a zdrobi acea periculoasă și mincinoasă utopie ori de câte ori o va vedea că iese din nou la lumină; de-a opune adevărul minciunii, realitatea ficțiunii, istoria legendei.

Terminând, fie-ne permis a adresa o umilită rugăciune d-lui prezident al Consiliului și d-lui prezident al Camerei. Ca români, oricare o fi partidul din care facem parte, suferim și ne simțim umiliți când vedem că cei mai înalți reprezentanți ai puterii executive și legiuitoare în această țară rostesc asemenea vorbe în Camera României, în auzul străinilor, care ne văd și ne ascultă și care nu ne pot judeca decât după reprezentațiunea noastră oficială. Ar fi bine ca să nu uite niciodată d-lor unde sunt, unde vorbesc și cine sunt, oricât de mare ar fi mirarea d-lor de-a se vedea ajunși unde sunt, ca acel doge din Genua care, întrebat fiind ce i se păruse mai remarcabil la Versalia, răspunse: Că m-am văzut aci. Poate atunci se vor pătrunde d-lor de acest mare adevăr:

La parole est d'argent; mais le silence est d'or.

❦