[17-18 august 1881]

Teoria noastră despre antagonismul de rase din România află multe întâmpinări, însă, ciudat lucru, nu din partea ziarelor românești. Gazete germane, izraelite, „Indépendance roumaine“, care cel puțin e scrisă pentru străini, c-un cuvânt cine se simte cu musca pe căciulă răspunde. Dintre organele străine scrise în limba română ne răspunde mai cu seamă acela al noilor fanarioți care, pentru ironia lucrului, se numește „Românul“.

Chiar în aceste răspunsuri vedem deosebirea de rasă. Izraeliții caută a fi obiectivi. Se 'nțelege. Capetele sunt anatomic mai bine conformate, mai încăpătoare decât capetele stârpiturilor fanariote; de-aceea și pot avea un interes pentru cestiunea pură, în sine, pentru cea etnologică. Organele izraelite ne răspund prin analogii istorice. Ne răspund cu normanii cari au cucerit Anglia.

În adevăr, romanii au cucerit Galia, pe urmă au cucerit-o rase germanice, tot astfel normanii au cucerit Anglia. În genere lupta fericită de rasă, lupta binecuvântată care înalță inimile, care dă preponderență superiorității de caracter, lupta din care răsare împăcarea și contopirea este războiul.

Dar oare cu război ne-au cucerit Pehlivanoglu, Zevzechidis și C.A. Rosettis? Cucerirea cu arme o compară Bluntschli în viața popoarelor cu pețirea, cu nunta, cu selecțiunea adevărată. Dar stârpituri strecurate pe la granițe, fugite de spânzurătorile turcilor, ne-au cucerit pe noi? Exemplul Prusiei e iar de natura celui citat de Bluntschli. O mână de cavaleri viteji au cucerit provinciile slave; ei au determinat istoricește aceste provincii, cari au format mai târziu sâmburul viguros al unității Germaniei. Șapte milioane de slavi au cucerit Rusia de la zeci de milioane de tătari, le-au dat la toți signatura spiritului lor, limba și dreptul, legea și datinile, le-au slavizat. Dar le-au cucerit.

Predominarea, poziția determinantă a elementului bărbătesc, cuceritor, iată ceea ce distinge încrucișările fericite de rasă de încrucișările nefericite. Normanii au cucerit Englitera; să nu ne îndoim un moment că tot normanii o și stăpânesc; cavalerii germani au cucerit Prusia, ei o și stăpânesc. Ei bine, românii au cucerit Moldova și Țara Românească, ei ar și trebui să-i determine soarta, iar nu Giani, Pherekydis, C.A. Rosetti etc., cari au venit să se hrănească aci nu ca să ne stăpânească.

La noi aceste elemente au cu totul altă origine. Ele sunt intrate prin subrepțiune, prin lingușire, prin gudurare, prin viclenie, slăbiciune. Puterea fizică și intelectuală covârșitoare e generoasă prin chiar natura ei. Precum cel tare nu pune în luptă piedici, asemenea cel cuminte nu se servește de tertipuri și de subterfugii. Caracterul distinctiv al adevărului e sinceritatea, ca și acel al tăriei fizice; deci se vede că amândouă au același izvor antropologic: tinereța rasei, vigoarea ei neatinsă de corupție, fecioria ei.

D. A.V. Millo, într-o carte publicată de curând, descrie pe țăran, despre care nu ne putem îndoi că e în adevăr român, în chipul următor: „El e în genere blând, deștept, vesel, generos, ospitalier, îndrăzneț și onest“

Cum sunt elementele dominante? Tocmai contrariul de ce e țăranul: viclene, incapabile de a pricepe un adevăr, maloneste. E dar de înțeles ca rasa îndrăzneață, onestă și deșteaptă să cucerească această țară, e de înțeles chiar cum a putut să-i mănție autonomia politică de la 1300 și până azi, nu e însă de înțeles, nici admisibil, ca ea să se lase guvernată de gunoaiele imigrate ale orașelor, de C.A. Rosetti, Pherekydis, Flevas etc.

Adevărul susținut de noi era atât de patent încât, asemenea oricării evidențe, nu suferă contrazicere; de-aceea nici „Românul“ nu-l tăgăduiește, dar caută a-l falsifica.

Iată ce zice ziarul fanarioților:

Este un fapt necontestat că în decursul veacului al 17-lea și mai cu seamă în al 18-lea un număr relativ însemnat de greci au venit în țară. Îmbrățișând în orașe tot felul de meserii și negoțitorii, la țară făcându-se exploatatori de agricultură, ei s-au amestecat cu poporațiunea indigenă și, fie prin căsătorii, cei mai mulți și-au pierdut originea străină. Același lucru s-a întâmplat c-un număr de bulgari, ruși etc. pe cari raporturile de vecinătate i-au făcut să se stabilească la noi în țară, unde s-au deznaționalizat încă mult mai repede decât grecii.

Aceasta este faptul pe care îl ia de bază „Timpul“ în expunerea teoriei sale, fapt ce-l vedem, în alte împregiurări și condițiuni, reprodus la toate popoarele.

În alte împrejurări și condițiuni, da; nu însă în ale noastre. Prin cucerire, nu prin furișare și subrepțiune, nu prin slugărnicie și lingușire 'l vedem la alte popoare.

Apoi, în enumerarea lui, „Românul“ citează secolul al 17-lea și al 18-lea.

Dar celui al 19-lea ce-i lipsește?

Dar revoluția lui Tudor de ce-o uită?

Dar domnia lui Carol îngăduitorul, cea mai bogată în imigrațiune, sub care populația străină, care nu vorbește nici românește măcar, s-a urcat la un milion, de ce se uită?

Pentru veacul al 17-lea și al 18-lea nu răspundem noi, căci Radu (Leon) Vodă descrie activitatea străinilor din acele timpuri în vorbe mai energice decât ale noastre:

Miluind Domnia Mea pe oamenii străini cu boierii și slujbe, începură a face și a adăoga lucruri și obiceiuri rele în țara Domniei Mele, cari lucruri toată țara nu le-au putut obicinui, văzând că sunt de mare pagubă. Am căutat să se afle de unde cad acele nevoi pe țară și am adeverit de 'mpreună cu toată țara cum toate nevoile și sărăcia este de la greci străini, cari amestecă domniile și vând țara fără de milă și, dacă apucă la dregătorii, ei nu socotesc să umble după obiceiul țării, ci strică toate lucrurile cele bune și adaogă legi rele și asuprite vânzări și încă și alte slujbe le-au mărit și le-au ridicat foarte ca să-și îmbogățească casele lor, și încă multe alte obiceiuri rele au arătat, nesocotind oamenii din țară, străinând oamenii țării de către Domnia Mea cu pizme și năpăști și arătând mare vrășmășie către toți oamenii țării.

Dar oare descrierea nu se potrivește din cuvânt în cuvânt pentru zilele noastre?

Făceau și adăogau obiceiuri rele? Asta fac și azi.

De unde vin sărăcia și nevoile pe țăran astăzi?

De la ei.

Cine amestecă domniile, răstoarnă și așază Domni?

Cine l-au amenințat chiar pe regele actual cu asasinatul?

Ei.

Cine vinde țara fără milă lui Stroussberg și tuturor străinilor?

Ei.

Cine au mărit slujbele, și-au făcut lefuri de 30, 40 de mii de franci într-o țară săracă, ca să-și îmbogățească casele lor? Cine-și votează pensii reversibile?

Ei.

Cine nesocotește pe oamenii vechi ai țării, punându-i pe o treaptă cu Carada?

Tot ei.

Cine au înstrăinat oamenii țării de cătră Domnia Sa cu pizme și năpaști, ca darea în judecată?

Ei.

Cine arată mare vrăjmășie cătră toți oamenii țării?

Ei și iar ei.

Dar nu spune Alexandri despre

……… hidoasa pocitură

Ce-au semănat în țară invidie și ură?

Ciudat lucru. Dar azi, de-ar trăi Radu Vodă, 60 de ani după nu 30 de ani înainte de fanarioți, el n-ar face alt portret guvernanților decât cel pe care l-a făcut în veacul al XVII-lea.

După mărturisirea „Românului“ însuși vom recunoaște numaidecât de ce istoria noastră se 'ntunecă atât de rău în jumătatea a doua a vecului al XVII-lea, în cel trecut și-n cel actual.

Dar „Românul“ ne spune că trei din patru părți ale întregului popor sunt roșie.

Deie-ni-se voie s-o contestăm în mod absolut aceasta.

Trei din patru părți ale locuitorilor țării, fără deosebire de proveniență, sunt țărani și aceștia nu sunt nici roșii, nici albi, nici pestriți. „Românul“ o știe foarte bine, știe foarte bine că voturile acestor români adevărați sunt determinate, cu mici escepții, de guvern, oricare ar fi el, și că, în genere, țăranul n-a ajuns a citi nici scrierile d-lui C.A. Rosetti, nici ale noastre.

E vorba aci nu de poporul românesc în genere, ci de elementele determinante. E necontestat și necontestabil că între roși se află mult mai mulți străini decât în orice alt partid din țară, că partidul roșu este o Internațională pe acții pentru exploatarea țării și a poporului nostru. Fanarioții, zburătăciți prin mișcarea de la 1821, s-au constituit într-o societate secretă mai întâi ca ramură a Internaționalei revoluționare europene, mai târziu și mai cu seamă sub Carol Îngăduitorul ca societate anonimă de exploatație a Țării Românești, deci înainte de toate a bugetului. Acesta e apoi izvorul milosteniilor și pensiilor reversibile împărțite la greci veniți chiar la 1830 ori 1840, destul să fi fost agenți electorali roșii. Lucrul a ajuns atât de departe încât, dacă un fanariot n-are post, i se creează un post anume pentru el, ca să poată ciupi din buget. S-au creat în acești din urmă ani sute de funcții nouă, numai pentru a căpătui în ele o sumedenie de nevolnici intelectuali și fizici.

Partidul roșu cu organizația lui stricată, cu ascultarea absolută ce dă unui fanariot bătrân, nu e un partid politic, ci o societate secretă, dușmană statului, analogă cu Maffia și Camorra, semănând mult cu ramificațiunile Alianței izraelite. Alianța izraelită luptă pretutindenea pentru a ridica pe evrei, nimicind chiar pe conlocuitorii lor creștini; partidul roșu lucrează pentru a nimici orice e român, pentru a substitui pretutindenea românului pe fanariot sau cel puțin oameni tot așa de corupți ca fanarioții, spre a dezmembra și a otrăvi poporul românesc.

De aceea nu sunt a se confunda oamenii cari votează pentru roșii pentru interese, posturi sau lefuri, cu adevăratul partid roșu care consistă din 100-200 de fanarioți constituiți în societatea secretă al cărei șef este d. C.A. Rosetti. Dacă-i vom număra pe acei ce formează partidul roșu adevărat, determinant, cum e reprezentat în Camere, în jurnalistică, în oficiile publice, vom găsi puțini, foarte puțini români între ei, și încă și aceștia din numărul amăgiților. Nu ni se citeze Goleștii, cari erau dintre cei pururea amăgiți, sau un Brătianu, ca uscătură din codrul verde.

Pentru a reveni de unde am plecat, zicem: Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simți român. Ceea ce contestăm însă e posibilitatea multor din aceștia de a deveni români deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungășie și de cocoterie nu merită a determina viața publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să 'nvețe carte, să 'nvețe a iubi adevărul pentru el însuși și munca pentru ea însăși, să devie sinceri, onești cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia și istericalele fanariote. și atunci vor putea fi români adevărați. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e rușine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste și iubitoare de adevăr care-a putut fi amăgită un moment de asemenea panglicari, căci și omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată. Dar domnia noilor fanarioți cată să se mântuie dacă acest popor ține la onoarea lui, la demnitatea lui, la numele lui și în fine la existența lui fizică, otrăvită de rachiul jidovesc, la existența lui intelectuală și morală, otrăvită de stârpiturile demagogiei fanariote.

Dar „Românul“ întreabă cum am putut avea îndrăzneală de a nega originea și ideile românești a roșiilor.

Vezi d-ta. Ba trebuia să ne luăm căciula și să cerem iertare d-lor C.A. Rosetti, Pherekydis, Giani, Carada că sunt cațaoni. Dacă există vro vină aci, e a lor, nu a noastră fără îndoială.

Dar, la dreptul vorbind, sunt acești oameni măcar împământeniți?

Iată o cestiune serioasă.

Sunt în țară români ardeleni cari au servit statului câte 30-40 de ani, sunt sași așezați din timpii Basarabilor cu anume privilegii, sunt familii evreiești, puține în adevăr, dar vechi, cel puțin de după Petre cel Șchiop, apoi maghiari, germani, mai știm noi ce. Ei bine, la toți aceștia, pentru ca să exercite drepturi politice, se cer încă formalități de împământenire.

Întrebat-au oare cineva dacă d. Fleva, Caligaris, Giani, Carada, Cariagdi, Pherekydis, Culoglu etc. sunt împământeniți în regulă? Ne rămășim că cei mai mulți dintre ei sunt neîmpământeniți, au fost până ieri supuși turcești și grecești, azi supușii nimănui. Chiar d. Rosetti declară în scrisoarea către izraeliții din Capitală că luase pasport turcesc, se 'nțelege că în calitate de supus turcesc. Se știe că turcii dădeau bucuros asemenea paspoarte pentru că ele însemnau o contestare a suveranității României. Astfel d. C.A. Rosetti, pentr-un interes momentan, nu pregetă a opta pentru cetățenia turcească, lovind în față suveranitatea pretinsei sale patrii.

Iată în adevăr unde am ajuns. De la români ardeleni ori macedoneni cerem împământenire. De la Flevas, Giani, Carada n-o cere nimenea.

❦