[19 august 1881]

„Pesther Lloyd“ polemizează cu „Neue freie Presse“ asupra unui articol în care această din urmă foaie luase apărarea României în contra articolelor ungurești. Foaia din Pesta scrie următoarele:

E una din cele mai nobile trăsături din viața și activitatea „Nouăi prese libere“ că se interesează cu stăruință și plăcere de cei slabi și nevârstnici, până când mai e ceva de ruinat în ei, începând cu Turcia și cu Midhat Pașa, până la Ristici, proclamat Bismarck al Serbiei, până la cel mai tânăr dintre regate. Da, România e azi aceea pe care ziarul o acopere cu corpul lui pentru a o apăra de furia persecutorie a maghiarilor, cărora le mai declară în treacăt, însă c-o manieră cu totul suverană, că politica esterioară a monarhiei nu poate ajunge să atârne de predilecțiile și marotele ungurești! Predilecții și marote ungurești? Ni se pare că „Noua presă liberă“ n-ar avea de zis nimic dacă politica internă a Austriei ar putea atârna în acest moment de aceste predilecțiuni și marole, ca-n timpul articolelor fundamentale; dar politica esterioară, adică relațiile monarhiei cu România, aceste trebuie să rămâie păstrate pasiunii private a „Nouăi prese libere“ și maghiarii n-au să se mestece în ele. Dar să fim drepți. E foarte omenește, mai mult, e foarte creștinește ca o gazetă austriacă să pună prisosul ei de putere la dispoziția regelui Carol, atât de strâmtorat de monarhie și de Ungaria îndeosebi. Cugete numai cineva cât de rău i-am tratat pe români și cât de mărinimoși și plini de abnegațiune au fost ei față cu noi.

Cu mult înainte de-a fi vorba de emanciparea României, Austro-Ungaria, și anume sub conducerea unui bărbat de stat maghiar, a recunoscut dreptul Principatului de-a încheia tratate, l-a dezlipit astfel de suveranitatea Porții și l-au așezat pe bazele dreptului public al independenței. În Congresul de la Berlin, Austro-Ungaria a fost aceea care-a apărat interesele României în contra aliatului ei de la Grivița. În cestiunea evreilor și a Arabilor-tabiei diplomația austro-ungară a fost aceea care-a intrat în foc pentru România. Avansarea principelui Carol la rangul de rege s-au favorizat cu viociune în Viena, și diplomația austro-ungară a fost aceea care-a netezit cutele nouăi mantii regale, pentru ca Carol I să se prezinte cu ea ca o figură atât de impozantă înaintea Europei. Acesta a fost fără îndoială un tratament foarte desprețuitor și cu toate astea cât de amabilă a fost România! În Bulgaria și în Macedonia a intrigat și a strigat în gura mare că Austria îmblă cu planuri ambițioase prin regiunile acele. În cestiunea Dunării a făcut un zgomot nemaipomenit, ale cărui efecte n-au contenit nici azi.

Supușii austro-ungari sunt espuși la orice ocazie vexațiunilor celor mai rele ale autorităților românești, iar în cestiunea dărilor comunale, România au înfrânt pur și simplu drepturile stipulate prin tractatul de comerț. În școli s-au introdus carte cari semnalează pretențiile României asupra unor întinderi mari din teritoriul unguresc. Sub ochii guvernului român se întrețin legături trădătoare cu valahii din Transilvania, iar urmările acestor agitațiuni sunt întrecute numai prin nerușinarea cu care se tăgăduiesc. Pentru a încorona toate acestea se întreprinde o primblare militară peste graniță, desigur numai cu intenția de-a demonstra pipăit conaționalilor valahi din Transilvania cât de nelimitată e puterea regelui Carol.

Se poate deci ca o gazetă austriacă să nu se 'nfunde în declamații în contra impietărilor … maghiarilor? Dar să lăsăm astea. Marotele și predilecțiunile „Nouăi prese libere“ nu ne preocupă în fond decât foarte puțin și lucrul e prea serios pentru a fi tratat din punctul de vedere al unei polemice de ziar. Cine înțelege și simte demnitatea și interesele monarhiei știe că aci e vorba de unul din punctele cele mai dureroase ale politicei noastre orientale, care trebuie vindecat în orice caz, căci altmintrelea ar deveni o boală organică, care va roade întreaga noastră poziție din Peninsula Balcanică. Nu atitudinea României în cutare ori cutare cestiune e importantă și, dacă în o cestiune ori alta se arată antagonism între noi și regatul vecin, nu trebuie se 'nțelege să ne pierdem sărita, căci abia există vro relație cât de amicală, care să fie în acord în toate cele. Dar ca toată atitudinea politicei române să stea zborșită în contra noastră; ca acțiunile României să constituie o sumă de ostilități și rea voință contra Austro-Ungariei și numai contra Austro-Ungariei; ca să n-avem de înregistrat nici un act care să ne dea dovadă de dispozițiile amicale ale guvernului român; aceasta e un fapt de care ne 'mpiedicăm căci — abstracție făcând de relațiunile speciale cu România — el descopere o eroare cardinală a întregei noastre politici orientale, eroarea de-a ne fi înduplecat a crede că independența statelor balcanice cuprinde cea mai bună garanție pentru conservarea intereselor noastre în contra poftelor de putere ale Rusiei.

O putem spune astăzi franc și pe față: nu gingășia exagerată pentru România a inspirat diplomația noastră când s-a interesat cu atâta căldură de interesele statului vecin și desigur nu trădăm un secret constatând ideea hotărâtoare care-a fost că statul neslav care formează o insulă în valurile naționalităților slave trebuie întărit, trebuie a i se da capacitate de rezistență, pentru ca în alipire, în alipire morală de Austro-Ungaria să serve scopurile unei politici conservatoare. Pentru nici unul din statele, nici una din naționalitățile din Balcani nu erau date supozițiunile naturale ale unui asemenea calcul ca-n privirea României și națiunii române. Ceea ce România poate aștepta de la Rusia a aflat-o; și a aflat-o de facto în timpul războiului și după război, în Congresul de la Berlin și după el, în toate fazele complicațiilor și soluțiunilor dramaticului proces. Dar e și în natura lucrului ca Rusia să nu se silească de-a sprijini aspirațiile României în socoteala consângenilor și a aliaților ei slavi. Dacă, cu toate acestea, noul regat stă străin, ba chiar ostil în fața-ne, ca oricare altă satrapie rusească din Balcani, nu este asta sentința cea mai reprobatorie în contra esenței politicei de emancipare? Să nu ni se zică însă că o Românie care-și păstrează pizmătareț independența ei față cu noi, ba o manifestă cu asupra de măsură, se va purta tot astfel față cu orice altă putere.

Eroare deplină.

Căci aci e adevărată zicerea: Cine nu e cu noi e contra noastră. E o nenorocire poate, dar n-o putem schimba: problema orientală se subție în cestiune de antagonism între Austro-Ungaria și Rusia.

O conciliare a acestui antagonism e neimaginabilă și Rusia face tot ce-i stă prin putință pentru a înăspri conflictul, pentru a grăbi poate evoluțiunile finale ale procesului. În acest antagonism nu există, pentru statele mici poziție neutrală sau independentă; trebuie să se hotărască: ori cu noi, ori cu Rusia. Ba, chiar abstracție făcând de cestiunea de putere dintre Austro-Ungaria și Imperiul rusesc, chiar între împrejurări pacifice, nu poate fi vorba de-o independență absolută a statelor singulare din Peninsula Balcanică, de un drept absolut al lor de a-și determina voința. Pe cât de puțin putea Wurtembergul bunăoară să urmeze o politică independentă, pe cât timp nu se limpezise cearta între Austria și Prusia pentru predominațiunea în Germania, tot atât de puțin poate România să facă o politică independentă până când nu se va fi decis cearta între monarhia noastră și Rusia pentru preponderanța în Orient. De aci rezultă necesitatea pentru orice stat singular din Balcani și mai cu seamă pentru România, o necesitate nu viitoare ci actuală, nu numai mediată ci cu totul directă, de-a alege între, noi și Rusia. Dacă vom găsi că politica română se manifestă în toate cele în mod ostil pentru Austro-Ungaria e dovedit clar că ea a căzut în partea Rusiei și… avem a ne purta în consecință.

Nu e 'n puterea noastră de-a da impuls unei, formațiuni retroactive în relațiile create din nou în Balcani. Fie creațiunile acestea pătrunse de spirit rațional, fie productele unei întâmplări lipsite de înțeles, ele există și nu pot fi șterse de pe fața pământului. Dar azi e încă în puterea noastră de-a pune în acord creațiunile nouă cu necesitățile noastre. Fiindcă independența absolută a micilor state e în practică cu neputință și fiindcă fiecare din ele care nu caută a se alipi de monarhia noastră devine necesarmente un instrument al politicei rusești, avem datoria de-a câștiga garanții pipăite pentru ca statele din vecinătatea noastră imediată să aparție sferei de putere a Austro-Ungariei, fără prejudițiu pentru autonomia lor. Și mai cu seamă România. Pețirile noastre s-au dovedit nefolositoare până acum și toate serviciile amicale au rămas fără succes. Ei bine, s-aruncăm odată toată greutatea morală, a monarhiei noastre, până ce oamenii de stat ai României vor fi pătrunși de convingerea că nu le e permis de-a se dezlipi de solidaritatea naturală a intereselor lor cu Austro-Ungaria și că această comunitate cată să se manifeste prin fapte.

Pân-aci cităm pe „Pesther Lloyd“.

N-avem nevoie a spune că în relațiile României cu Imperiul austriac, cu monarhia habsburgică, formațiunea unui regat unguresc aparte, îmbibat de toată deșertăciunea și lipsa de omenie a unei rase inculte și suficiente, nu are nici o influență și nu joacă nici un rol. Ele pot fi bune ori rele, abstracție făcând de Ungaria și mai cu seamă de maghiari.

Din contra, dacă există în adevăr un fapt dincolo de graniță care să lipsească relațiile amicale ale statului nostru cu monarhia austriacă de cordialitatea naturală, acesta e esclusiv numai poziția privilegiată a maghiarilor în monarhie, suficiența și imperturbabilitatea cu care această mână de oameni neliniștiți și ignoranți caută a-și da aere de putere mare înlăuntrul unității monarhiei. Dacă există vro piedecă care să 'ntunece conștiința solidarității de interese, aceasta e procederea maghiarilor față cu popoarele cari prin pactul dualist de la 1866 au avut nefericirea de-a schimba un guvern onest și părintesc pe unul malonest și vexatoriu.

Dar ideea noastră nici nu este că avem a alege între sfera austriacă și cea rusească. Din contra, prin o accentuare din ce în ce mai hotărâtă a independenței României, prin înlăturarea absolută a oricărei preponderanțe fie apusene, fie răsăritene, conflictul se evită sau cel puțin se amână, și nici grăbirea evoluțiunilor lui, nici favorizarea nu e în interesul țării noastre. De aceea credem că e de datoria noastră de a evita oricare fapt ce-ar face pe Rusia să bănuiască că înclinăm pentru preponderanța austriacă, oricare fapt ce-ar îndreptăți pe Austria de-a crede în preponderanța Rusiei.

Dacă maghiarii n-ar fi la mijloc, dacă românii din Ungaria ar avea drepturi politice analoage cel puțin cu ale croaților, cehilor, polonilor, n-am avea cuvânt a vedea în Austria o putere străină, și atunci s-ar putea vorbi de relații analoge cu acele ale Wurtenbergului. A alege între un stat în care românii se bucură de deplină libertate de dezvoltare și-ntre altul, unde condițiile de existență ale rasei române sunt mult mai rele, n-ar fi greu. Maghiarii însă, și numai ei, sunt de vină că monarhia vecină face la noi efectul unei puteri tot atât de străine ca și Rusia. De-aceea am spus-o de mult că cestiunea preponderanței Austriei în Orient se rezolvă de facto nu în București, nici în Belgrad, ci în Ardeal.

A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roșii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage, se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriță, pentru a-și da un înțeles politic care le lipsește — și roșii sunt tot atât de străini de România ca redactorii lui „Pesther Lloyd“ de Ungaria; sunt aceeași breaslă de exploatatori ai intereselor publice. Precum evreii și foile lor din Pesta n-au altă treabă decât de-a băga vrajbă între naționalități și a le întărâta una asupra celeilalte, tot astfel fanarioții noștri aflaseră de cuviință a porni un vânt de cucerire în care românul, om cu minte și așezat de felul lui, n-a crezut niciodată, având conștiință clară, că un asemenea lucru e cu neputință. Dar dacă pe de o parte recunoaștem neputința noastră ca stat de a veni vreodată în ajutorul consângenilor de peste Carpați, dacă evităm chiar de-a înrăutăți relațiile lor, deja destul de rele, cu ungurii prin agitații pe care le inventează „Pester Lloyd“ și foile ungurești, sugându-le din pana cu care scriu, pe de altă nu e de tăgăduit că simpatii prea manifeste pentru împărăția austriacă ar fi — din cauza ungurilor — cel puțin tot atât de impopulare la noi ca și simpatiile pentru Rusia, pe cât timp ele nu vor fi justificate în ochii opiniunei noastre publice prin egalitatea naționalității române cu celelalte naționalități ale monarhiei învecinate.

❦