[19 martie 1881]

Între legendele noastre naționale e una (în colecția Ispirescu) de străveche origine desigur și de o mare adâncime. Un om primește de la ursite privilegiul „vieții fără moarte și tinereții fără îmbătrânire“. Acesta trece pe lângă un oraș și întreabă pe un târgoveț, ce culegea mere într-o grădină, de când sta orașul acela? — De când lumea, răspunse omul culegând mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururea tânăr trece iar prin acel loc, dar de oraș nici urmă. Un cioban singur își păștea oile, cântând din fluier. — De când s-a risipit orașul de aci? întrebă el. — Ce oraș? i se răspunse. N-a fost niciodată, tot câmp limpede, bun de pășune a fost aci. — Într-alt rând omul pururea tânăr găsi aci un codru mare și un cărbunar tăind lemne. — De când e codrul? întrebă. — Da cine-l mai ține minte de cându-i? răspunse cărbunarul. Și în sfârșit peste alte cinci sute de ani omul pururea tânăr regăsi iar un oraș mare. În piață larmă, trâmbițe, tobe, steaguri, veselie. — De când o orașul, întrebă el, unde-i pădurea, unde păstorul cu fluierul? — Dar cine să-i răspunză la toate întrebările acestea? Fiecine în piață era preocupat de trebile lui proprii, de sine însuși, de ceea ce se petrecea împrejurul lui.

Omul pururea tânăr, când trecuse pe lângă acel oraș, făptuise multe lucruri bune. Ciobanului îi răpeau tătarii din turmă și el a alungat tătarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lângă casă, el a stârpit lupăriile, și-n adevăr într-o piață a noului oraș el a văzut o statuă călare c-o elebardă în mână și s-a recunoscut pe sine în acea statuă. — Eu sunt acela, zise el mulțimii demprejurul lui, dar toți râseră de el și nu-l credeau. La arhiva primăriei stătea scris că fapta reprezentată prin statuă se petrecuse cu multe sute de ani înainte. — Dar eu sunt acela, zise el. Nu țineți voi minte că acum cinci sute de ani mă chema Dragomir și mă pusese Mircea Vodă singur în pustietatea aceasta plină de păduri, în mica cetățuie a Dâmboviței, de țineam piept tătarilor pe Ialomița? Și acuma găsesc aci un oraș de două sute de mii de oameni?

Dar cine să crează că el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg și de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în mulțimea cea mare iată că se găsi un moșneguț cu fața vicleană, cu ochii bulbucați și cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururea tânăr, zicând: „Ce vorbești tu? De când sunt eu există toate câte le vezi. Înainte de mine nu erau decât boiari și rumâni. Luminează-te și vei fi, voiește și vei putea. Eu am creat țara aceasta, înainte de mine nu era nimic“. Omul pururea tânăr râse, îi dete cu tifla moșneagului și se făcu nevăzut.

Când ne uităm cu binoclu, ne pare scena foarte aproape, când îl întoarcem ea ne pare foarte departe. Dac-am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Șerban, am vedea tot piesa de azi, jucată în alte costume, am vedea pe ulițe mese cu câte un grămătic și la ele cei 100.000 de dorobanți și seimeni depunându-și jurămintele asupra formulei:

Jurați pe această sfântă Evanghelie și pe această cinstită cruce că veți fi cu Constantin Vodă un suflet și un sfat, ascultându-l și ajutându-l fără viclenie, atât în iveală cât și în taină; neascunzând de el nici un lucru ce trebuie să-i fie cunoscut în tot cursul vieții sale și în tot cursul vieții voastre, și nu veți fi trădători către el, nici veți lucra împotriva lui.

Iar ei, punând mâinile pe Evanghelii și pe cruce, ziceau: da! Țăranii aruncau în calea Măriei Sale spice de grâu, flori albe și ramuri verzi, mere, lămâi, năramze și capete de berbeci, sau îi închinau miei și căprioare sălbatice.

Iar cât despre cheful ce s-o fi făcut pe vremea aceea, nici vorbă. Chiar Neagoe Vodă, om mai mult sfânt decât războinic, zice în sfaturile către fiul său Teodosie:

De ți-e voia să dăruiești pe cineva, îl dăruiește dimineața la trezvie cu cuvinte dulci; dacă ți-e voia, să-ți mulțumească cel ce i-ai dat darul și să-ți sărute și mâna. Iar dacă ți-e voia să te mânii sau să urgisești pe cineva sau să-l judeci, iar dimineața la trezvie îl judecă cu toți boierii tăi și-i ia seama. Cum îl va ajunge judecata așa-i fă. Căci dacă șezi la masă nu este legea să judeci, nici să dăruiești; ci are masa obiceiul său de veselie, să se veselească toate oștile tale de tine… Să le dai să bea din destul și cât vor vrea, și tu încă să bei, ci cu măsură, ca să poată birui mintea ta pre vin, iar să nu biruiască vinul pre minte, și să cunoască mintea ta pre mințile slugilor tale, iar să nu cunoască mintea slugilor pre mintea ta; și, de-ți va greși vro slugă, tu-i îngăduie, pentru că… tu l-ai îmbătat.

Așa se trăia pe la anul 1520.

Dar să privim coroana, căci de ea va fi vorba poate.

Ea e acoperită cu pietre scumpe și mărgăritare. În partea ce vine pe frunte, deasupra e crucea formată din cinci pietre scumpe, sub cruce în email Duhul Sfânt, sub Duhul Sfânt, tot în email, Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, în stânga ținând globul pământului. În rând cu Dumnezeu Tatăl, de jur împrejur, chipurile strămoșilor și între ele mici sceptre; sub aceste chipuri un rând de heruvimi (capete și aripi) și sub acest rând pietre scumpe mari formând marginea demprejurul coroanei.

Capul ce stă sub această coroană e mare, fruntea largă, ochii mari, pe jumătate închiși, căutătura tristă și întoarsă oarecum în sine însuși, sprâncenile lungi, nasul fin, fața lungăreață și palidă, barba mică și neagră în furculițe, părul capului lung acoperind spatele și umerele.

E Ștefan cel Mare, zugrăvit la anul 1456. Pe piept îi atârnă un lanț scump care se 'ncheie într-un engolpion de aur 1.

Dar dacă vremea, acest veșnic regisor, a scos din nou piesa din arhivă și ne-o reprezintă astăzi cu costume schimbate și cu alți actori, oare omul pururea tânăr, geniul neamului românesc, a venit asemenea între noi?

Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a țărânei, ci a trecutului?

1. Prescrierea unor ctitorești odoare a mon. Putna de S. Gheorghiescul. Ms. din a. 1795.

❦