[20 august 1881]

Mai zilele trecute „Monitorul“ a publicat un regulament pentru înființarea de … spitaluri în sate.

Spitaluri în sate!

Iată în adevăr signatura guvernului și partidului roșu. Poporul acesta e atât de esploatat, tratat cu atâta neomenie, otrăvit zilnic de frații d-lui Rosetti, cu care a împărțit „mielul paștelor“, încât are nevoie de sticle de medicament.

Curioasa necesitate de a înființa spitaluri în sate — ceea ce nu mai e nicăiri în lume — dovedește cum în mod artificial s-au dezvoltat o morbiditate în satele noastre care nu s-a mai pomenit nicicând, nici în timp de epidemii.

Iată în adevăr unde am ajuns. Până și sănătatea fizică a poporului nostru, robit de uzură, stors de corupția administrativă, otrăvit de jidani, e compromisă atât de adânc încât trebuiesc spitaluri în sate.

Noi, bunăoară, am crede că o pușcărie în care să încapă xenocrația de toate categoriile ar fi cu mult mai practică; căci ceea ce trebuie schimbat e regimul de trai al țăranului, care nu se poate îmbunătăți decât cu starea lui materială, care îmbunătățire iar nu poate avea loc decât înlăturându-se pătura de pungași și de cocote care îl guvernează. Dacă Mihăleștii și Chirițopolii și-ar găsi locurile cuvenite în „spitalul iubirei de oameni“ de la Văcărești, atunci spitalele pentru boale fizice în sate n-ar fi necesare. Dacă bugetul statului n-ar fi el însuși un imens spital pentru nevolnicii intelectuali cu patru clase primare, pentru aristocrația covrigului și simigului, n-ar fi nevoie de sticle de medicament pentru săteni.

Un medic cu minte care nu seamănă cu doftorii lui Molière, un medic modern știe că neputincioase sunt leacurile când regimul alimentar e rău; că nu există buruieni contra sărăciei, contra lipsei de alimente suficiente, precum nu există buruieni în contra uzurei, în contra semidocților, în contra postulanților, în contra Caradalelor, în contra cumulului. Sau, dacă există în adevăr ramura de alun ori lujerul cânepei, ele sunt pentru uzul estern, nu pentru cel intern și curarisesc boale patriotice și reversibile, nu fizice.

Deci, precum am zis, boalele fizice bântuie populațiile noastre din cauza regimului rău alimentar. Acest regim nu se poate schimba decât prin îmbunătățirea sorții materiale a țăranului și această îmbunătățire nu-i cu putință decât prin o reorganizare socială care să-l asigure în contra exploatării sub orice formă ar veni, fie sub forma datoriilor contractate pentru a plăti birul, fie sub aceea a prestațiunilor exagerate, fie în fine sub aceea a datoriilor pentru băuturi. A veni cu sticla de medicament acolo unde mizeria s-a produs în mod artificial prin biruri, uzură, rău nutriment, muncă executată manu militari, a crede că cu buruieni se înlăturează o stare de lucruri ale cărei cauze sunt sociale și politice este o șarlatanerie demnă de un fanariot bătrân, dar nedemnă de o nație care-și are mințile la un loc.

Ce s-ajute terapia, arta de a vindeca, care, din anticitate și până azi, mai n-a făcut progrese contra rezultatelor administrației Chirițopolilor, Mihăleștilor, Simuleștilor?

Cu clistirul se reduc dările, se fac oamenii stăpâni pe echivalentul muncii lor, se face pășunea mai ieftină? Bleasturul va desființa ierbăritul pe gâște și găini, decocturile vor face din Zevzekydis român și din Pehlivanoglu patriot, hidratele, acidurile și oxidele vor reda poporului românesc buna lui stare materială, trezvia morală, priceperea și vioiciunea, bucuria de viață și de muncă pe care o avea acum douăzeci treizeci de ani sub regimul defăimaților boieri?

Ca mai ba!

Da! Buruienele lui Vlad Vodă Țepeș și decocturile lui Lăpușneanu ar avea poate efect, dar aplicate nu țăranilor, ci cumularzilor grecotei din sferele dominante.

Venim la principiul pe care l-am stabilit demult în coloanele acestei foi. Regimul vechi, oricâte defecte ar fi avut, capabile însă de îmbunătățire, era ieftin. Pentru a susținea un regim pe care, surâzând, d. C.A. Rosetti îl numea „la Circ“, compus din zece boieri mari și treizeci de boierănași mici, țăranul plătea acel tradițional galben pe an din prisosul lui. În fine trebuințele acelor patruzeci de oameni erau mici și lesne de satisfăcut: astăzi o Carada cheltuiește mai mult decât Iordache Filipescu, care era putred de bogat, cum se zice. Sarcina socială era ușoară, era în raport cu puterile de producțiune ale poporului! Dacă țăranul trăia rău ori bine, în belșug sau în sărăcie, forța musculară pe care avea a o pune la dispoziția societății, a țării, era minimă; echilibrul între puterea musculară cheltuită și între restituția acestei puteri prin alimente era deplin. Acest echilibru e acum stricat. Sute de mii de greco-bulgari și de jidani trăiesc azi de pe spatele aceluiași număr de muncitori; aceștia caută să-și înzecească munca pentru ca să susție noua sarcină socială și cu toate astea regimul alimentar, departe de a deveni mai bun, e mult mai rău decât înainte. Există sate mari în cari nu găsești o oca de lapte, o găină, un ou. Cultura vitelor, așadar și alimentele de proveniență animalică, au scăzut în mod înspăimântător; țăranul nostru e silit de organizația socială, de greutățile ce i le impun esploatatorii străini, să devie vegetarian.

Și cu toate aceste cheltuiala de putere musculară ce i se cere, manu militari chiar, este nemăsurat de mare pe lângă cea din vremea în care el păștea oile pe moșiile boierilor și ara mai numai pentru trebuințele lui.

Vechiului proprietar istoric, care avea o sinceră iubire pentru oamenii lui, cu cari trăise din neam în neam împreună, i s-a substituit noul proprietar parvenit sau arendașul grec ori ovrei, care nu vede în țăran nici pe compatriotul lui, nici pe creștin, nici pe om, ci o simplă unealtă de muncă, o vită de jug, un paria.

De aceea se vor vedea pe moșiile a d-alde Zevzecopol și Pehlivanidis oamenii duși în lanțuri și nemâncați ca să lucreze pentru datorii adesea false, fictive, bazate pe contracte false, legalizate de primari venali, executate de subprefecți mituiți. Dacă ne întrebăm cum un Simulescu a plătit datorii de sute de mii de franci, fiind prefect câțiva ani, cum subprefecții umblă în cupele cu patru cai din leafa de 200 de franci pe lună, cum fiecare din acești oameni iese bogat din slujba în care intrase gol ca degetul, ne vom convinge numaidacât că din specula de carne omenească, de viață omenească, de sudoare omenească au trebuit să se îmbogățească.

Înainte statul avea măsuri estraordinare contra canalizei estraordinare, contra bestialității extraordinare. Un vestit tâlhar și jupuitor de țărani, supus austriecesc, a fost oprit de Divanul lui Grigorie Vodă Ghica pe „vecii vecilor“ de-a ținea moșie în arendă de-a cumpăra un petec de pământ, de a fi îngrijitor de moșie chiar. Ei bine, sub regimul constituțional, cu drepturile imprescriptibile ale cetățeanului, același om a devenit proprietar mare și ducea țăranii la muncă în cuști de câni ca ale hengherilor, iar noaptea, ca să nu fugă îi înconjura cu cercuri de fier cu țepi. Dosarele tribunalului sunt față. Azi arendașii jidani îi biciuiesc pe țărani, înjugă fetele la plug, deschid gura moșnegilor și le scuipă în gură, îi țin cu fața deasupra focului. Toate astea sub Constituție, sub regimul greco-bulgarilor, unit cu al jidanilor.

De batjocura urdorilor și spurcăciunilor universului a ajuns poporul românesc. Și aceste rele strigătoare la cer d. C.A. Rosetti le lecuiește cu decoct de mușățel?

Ridicol!

❦