[22 aprilie 1881]

Aproape toate ziarele de orice nuanță și însuși „Românul“ au cugetat, fiecare cu sentimentele lui respective, asupra retragerii d-lui prim ministru de la cârma afacerilor statului.

Toți s-au întrebat mai vârtos cari să fie motivele acestei retrageri precipitate. Noi nu ne vom ocupa astăzi de acele motive, dar ne vom mărgini, având în vedere situația actuală față cu spusa retragere, a lămuri un punct de care puțin se ocupă ziarul oficios. Ne întrebăm: oare d. I. Brătianu, prin deciziunea sa de-a se retrage de la guvern, reprezintă pur și simplu o modificare de persoană sau absența sa ne autoriză a crede la o modificare de sistem? Fără a cugeta mult, vom găsi lesne că retragerea d-lui I. Brătianu are o semnificare mai profundă decât aceea a unei simple schimbări de persoană.

În toate țările constituționale unde partidele sunt bine organizate și delimitate, chiar în vechea Engliteră, care încă multă vreme va servi de tip, șeful partidului rezumă nu numai sentimentele, nu numai credințele celor supuși la direcțiunea sa, dar chiar de multe ori acest cap personifică existența partidului la putere. Aceasta se poate zice mai vârtos vorbind de țara noastră, unde luptele politice se rezumă în lupte de individualități, și unde opinia publică se găsește încă în acea fază de formațiune și de tranzițiune spre a deveni o putere reală. Așadar cu drept cuvânt putem afirma că luptele politice se rezumă în numele unor individualități. Aceste din urmă, când vin a se retrage din câmpul luptei, nu fac decât a lăsa locul celor cari, prin alt sistem sau prin alte mijloace de guvern, pot aduce liniștea și progresul.

Mulți au spus asupra retragerii d-lui I. Brătianu că aceasta s-ar fi produs când, după mai multe întruniri, d. Brătianu s-ar fi asigurat că sentimentele d-sale nu mai erau înțelese, nici împărtășite, nici chiar susținute de majoritate.

Cauza oare să fie aceasta? Ar fi trebuit, spre a se întâmpina un asemenea caz, ca șeful să fi ieșit din sânul majorității, pe când aci putem spune că mai mult d. Brătianu a făcut majoritatea decât aceasta din urmă pe d. Brătianu.

Adevărul este însă că nu d. Brătianu singur a făcut majoritatea sa. Căci dacă d. Brătianu prin firma sa reprezenta un sistem de guvern, nu mai puțin d. Rosetti reprezintă într-un grad serios sentimentele acelei majorități. Se poate admite fără discuție că aceste două individualități, din copilăria lor până astăzi, fiind două organizațiuni cu totul deosebite, s-au completat pretutindenea și totdeauna amândoi, frățește întruniți, au știut să țintească la același punct, fiecare cu mijloacele sale diferite, dar întrunite.

Amândoi, cu puterile lor combinate, au izbutit a cuceri, unul, forma esterioară a unui om de stat, atribuțiunile unui om de sistem și prerogativele unui președinte de Consiliu; al doilea, o influență asupra maselor din centrurile mai populate, o direcțiune asupra celor mai în necesitate de a ajunge. Unul fără altul nu mai pot forma decât o parte dintr-un tot, nu mai pot reprezenta decât un sistem incomplet.

Prin urmare absența unei discipline oarbe din partea majorității, care singură poate constitui baza sistemului, apare ca o consecință naturală și inevitabilă a unei neînțelegeri între cei doi oameni. Dacă această neînțelegere a fost în adevăr, așa cum o credem, cauza retragerii d-lui Brătianu, apoi cu greu vom admite că mai poate rezista acel edificiu, susținut numai de cele două coloane, amândouă indispensabile, spre a-l menține în echilibru. Mai adăogăm că atât de adânc s-a simțit retragerea d-lui Brătianu și prin urmare dizlocarea sistemului prin ivirea unui dualism între acele două căpetenii încât, ca să se oprească încă un moment deschiderea acestei grele succesiuni, un paliatif iluzoriu s-a întrebuințat. D. Rosetti, rămas singur, nu putea dori decât un alter ego și d. D. Brătianu, fratele fostului prim ministru, veni din Constantinopol și se puse la dispoziția, nu a M. Sale, nu a țării, ci numai a partidului cu desăvârșire în pericol.

Așa de învederat este faptul încât nimeni n-a cugetat să spuie d-lui D. Brătianu că succesiunea primită este la înălțimea ambițiunii d-sale; căci toți vedem că d-sa a venit jertfind toate interesele d-sale pe altarul partidului.

Cu aceeași majoritate aceleași dificultăți le va întâmpina și d-sa, ba încă mai grele, neputând să se bucure d. D. Brătianu de aceeași influență și de aceleași puteri de rezistență ca predecesorul său. Pe altul decât pe d-sa am fi venit și l-am fi întrebat cu asprime care sunt mijloacele nouă de guvern față cu d. Rosetti. L-am fi întrebat cari sunt concesiunile sau condițiunile de viață pentru țară dacă d-sa cu același mijloc speră a face ceea ce n-a putut face predecesorul său? Nu, nimeni nu se ferește a vedea în d. D. Brătianu decât un simplu paliatif, slab neapărat, dar tot atât de credincios pentru binele partidului.

Satisfacțiuni multe s-au dat unora și altora și d-sa și-a rezervat direcțiunea afacerilor străine, spre a nu pune încă în lumină acele cestiuni arzătoare cari sunt conținute în arhivele acelui minister și păstrate deocamdată în întunecimea edificiului și conștiinței acelui ministru ieșit, care, prin mai puțină ambițiune precipitată, ar fi putut evita consacrarea lor.

D. D. Brătianu și Rosetti chiar în neînțelegerile lor n-au uitat a propune la mai multe personalități fuziunea, spre a întineri și poate chiar a moraliza majoritatea, dar acele propuneri n-au izbutit, condițiunile cerute de acele personalități lovind chiar existența acelor majorități.

Nu adeseori se vor mai găsi condițiuni așa de favorabile ca aceea care a întrunit majoritatea existentă mai vârtos chemată a rezolva o cestiune atât de arzătoare ca aceea a naturalizării izraeliților, impusă de Congresul de la Berlin.

Nu întotdeauna, chiar cu fericita invențiune a influenții electorale, se obține o adunare de oameni a căror ambițiune și ușurință să nu fie întrecută decât prin devotamentul lor fără margini către d. Rosetti și nepăsarea lor în ceea ce privește viitorul acestei sărmane țări.

Să ne fie permis să conchidem zicând că cu întristare vedem cele ce se petrec, căci nu numai că sunt precedente nenorocite pentru un popor tânăr prin experiența lui față cu regimul constituțional, care ar trebui să devie principala sa instituțiune, tânăr încă pentru a pricepe limitele în cari ar trebui să se mărginească cei cari sunt însărcinați de a conduce cu reflecțiune, cu moderație și cu prudență interesele națiunii, dar încă nu poate acest popor decât să-și piarză cu încetul chiar respectul autorității, față cu exemplele zilnice cari pun la lumină baza acelui sistem, adică realizarea ambițiunilor nerușinate și trebuințelor nemărginite ale acelor zecimi de persoane, conduse și susținute de d-l Rosetti, și cari sunt ieșite din acele majorități care nu pot aduce țării în viitor decât urmări funeste pentru respectul Adunărilor deliberative și chiar pentru libertățile publice.

Se naște acum întrebarea dacă aceste jocuri de culise sunt constituționale și dacă țara e condamnată a suferi indefinit compania de exploatație care s-a constituit în Adunări și guvern, deasupra ei; întrebarea este dacă pactul nostru fundamental, chiar de d-nii Carada și C.A. Rosetti croit fiind, nu ne dă absolut nici un remediu în contra acestei uzurpări a tuturor funcțiunilor vieții publice din partea unor nulități și a unor oameni de afaceri?

E o cestiune pe care am dezbătut-o uneori în coloanele acestei foi. După a noastră părere nici unul din factorii constituționali nu poate renunța la prerogativele ce i le dă Constituția dacă e vorba ca să existe echilibru între puterile statului, dacă e vorba ca indivizi adunați de întâmplare, de noroc și de organizarea pe acții să nu se perpetueze fără nici un merit și fără nici o chemare la cârma statului.

În orice caz nu credem ca monarhia constituțională să fie sinonimă cu perpetuarea la putere a speculei și a scabroaselor afaceri și nu aceasta a fost ideea acelora cari i-au dat naștere pentru a pune frâu arbitrariului, vină el de sus, vină de jos.

❦