[20-21 aprilie 1881]

Abstracție făcând de la alte cauze ce vor fi fost de natură a provoca retragerea d-lui Ion Brătianu, vom persista asupra acelei uneia pe care am stabilit-o în numerele din urmă după chiar mărturisirea d-lui Brătianu și după aceea a „Românului“: „imoralitatea majorității“, pe care d-sa crede a o putea combate mai bine pe banca de deputat fiind.

Atâta timp ni s-a zis că opoziția calomniază; că impută mucenicilor de diferite categorii din amândouă Adunările fapte pe cari ei nu le-au îndeplinit niciodată; că foile opoziției scornesc neadevăruri în seama onor. patrioți. În sfârșit vine ziua în care d. Brătianu însuși declară în fața lumei:

Foile opoziției au dreptate, majoritatea partidului roșu e atât de coruptă încât nu mai pot guverna cu ea; ea e înecată în afaceri scabroase pe cari sunt silit să le îngăduiesc ca ministru pentru a fi sigur de voturile ei, pe cari mi le-ar refuza în momentele cele mai grave chiar. Sunt dezgustat de această situație falsă, nu mai pot guverna cu un partid ale cărui voturi trebuie să le cumpăr prin concesii ce dezonorează guvernul; mă retrag pe banca de deputat, de unde voi putea combate mai cu energie și mai cu succes relele aplecări ale oamenilor al căror concurs am fost silit a-l cumpăra în vederea unor interese generale de o gravitate mai mare.

D. Brătianu a avut nevoie de nulități cari să se poarte după comandă. Aceste nulități fără trecut, fără tradiții, unele chiar fără patrie ori naționalitate hotărâtă, au părut la început a primi rolul ingrat de-a ridica mâna la orice va zice guvernul.

Cată să știe cineva cum au fost recrutate aceste nulități de prin ungherele indecenței publice. Ici vedem pe unul care, după ce și-a bătut averea la tălpi, a ajuns a scrie cuplete pentru păsările călătoare ale cafenelelor și a vinde bilete pentru ele în orașe de provincie; un altul, cântăreț de biserică, își udase glasul său frumos cu atâta socratică statornicie încât începuse să sune a clopot dogit, spre marea scandalizare a enoriei, a trebuit deci să-și schimbe cariera; un al treilea își făcuse din jocul de cărți o profesie, în fine alții îmbrățișaseră profesiuni cari se feresc și mai mult de lumina publicității. Americani desăvârșiți, oameni trecuți și prin ciur și prin sită, personalități imposibile în orice partid politic, cari pierduseră orice speranță și orice credință, se grupară împrejurul stindardului roșu și d. Brătianu îi reabilită, le dete țara pe mână. Trebuie să asiste cineva la o ședință a Camerei, să simță tonul de ironie și de dispreț cu care d. C.A. Rosetti strunește menajeria pentru a înțelege de ce soi sunt legăturile între partid și șefi. Dar dacă nulitățile primiră la început a juca rolul de votatori pentru o modestă diurnă care reprezintă o îmbunătățire a sorții lor, curând exigențele lor deveniră mult mai mari. Oamenii începură a se muta de prin mahalale la centru, a se însura, a se întemeia pe umerii țării. Adunătura de ieri se aristocratitiză, contractă repede deprinderi de jeunesse dorée a Parisului, și viața maimuțată după Occident e scumpă în București. Se născu deci foarte curând un raport juridic nou între d. Brătianu și partizanii săi. Do ut des zicea fiecare; dau votul dacă îmi dai cutare lucru. Acest cutare lucru e foarte deosebit. Unii cereau câte trei-patru funcții, pe lângă postul de deputat, alții întreprinderi, alții moșii de ale statului, cu supoziția păsuielii, până ce în fine guvernul central scăpă cu totul frânele din mână, încât toate numirile în funcțiuni se fac nu după titlu ori merit, ci după cum ordonă deputații, cari la rândul lor atârnă de comitete de politiciani de profesie, formate în fiece centru de județ. Aceste comitete își împart toate în familie. Ele creează din banii județelor burse pentru copiii patrioților trimiși în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri județene pe unde patrioții au câte un petec de moșie, încât toată munca publică, fie sub formă de contribuție, fie sub cea de prestațiune, se scurge direct ori indirect în buzunarul unui patriot. Partidul roșu a devenit o companie de exploatare, care se 'nțelege că nu suferă ca altcineva să se mai bage în ea. Chiar dacă cineva ar da concursul său politic guvernului el nu devine prin asta părtaș la foloasele materiale ale companiei. Și ministrul — vorbim aci de cel mai onest ministru, care el însuși nu primește o parte aliquotă a câștigurilor — ministrul stă cu condeiul în mână, condamnat a iscăli cu de-a sila toate turpitudinile acestea și a le acoperi cu responsabilitatea lui.

Va să zică aceste elemente i-au făcut d-lui Brătianu guvernarea imposibilă, ele l-au amărât, l-au dezgustat, l-au făcut să se retragă, pentru a le supraveghea?

Dar oare acesta e mijlocul cel mai energic spre a le neutraliza acțiunea? Supraveghearea d-lui Brătianu e oare o garanție îndeajuns că ele vor deveni altfel decum sunt? Permită-ni-se a ne îndoi, mai cu seamă pentru că vedem că în această luptă cel învins a ieșit d. Brătianu. Dacă retragerea d-lui Brătianu ar fi însemnat o victorie am fi văzut venind în locu-i elemente favorabile acelor vederi politice pe cari d-sa le-a contractat în timpul în urmă, când, după espresia „Românului“, s-a îndoit un moment asupra talismanului de mântuire a ideilor liberale. Noi vedem însă tocmai contrariul; vedem accentuându-se politica de partid a majorității față cu modestele d-sale încercări de politică de stat, că compania de care d-sa s-a lepădat cu amărăciune e departe de-a voi să-i îngăduie rolul de cancelar. „Sau cu noi sau cu nimeni altul“, iată deviza companiei. Geaba „Românul“ vine cu fraze bisericoase à la Cromwell să 'ntunece adevărul situației. S-a stricat tovărășia; partidul roșu a primit o gravă lovitură din partea șefului ei, care a discreditat-o, arătând cât de scump a trebuit să-i plătească companiei voturile trebuitoare politicei sale. Țara, pusă în posibilitatea de-a juca, le va da a doua lovitură, după care sperăm că tovărășia Mihălescu Carada nu va mai fi cu putință în România.

❦