[23 octombrie 1881]

Bate șeaua să priceapă iapa, cum am zice. Există o frumoasă povestire românească despre un țăran de munte care vorbea cu Vasile Vodă Lupul numai așa, pe de lături, fără ca unul din curteni să-i înțeleagă. Munteanul se prefăcea că-i cam nea 'ntr-o parte, vorbea în pilde și în parimii; numai Vodă înțelegea tot.

Așa „Pseudo-românul“ de azi se preface că-i naiv, spune într-adins la platitudini despre valoarea bunelor relațiuni între popoare, despre pacinica lor dezvoltare și alte lucruri de acestea, foarte adevărate, dar cinsprezece la o para și zece pe d-asupra de dăruială, nu pentru a umplea coloanele și spre trecere de vreme, ci spre a îndrepta ascuțișul altîncotro, precum vom arăta mai jos.

Tema de azi a ziarului oficios o constituie cuvintele rostite de d. de Kallay în delegațiunea austriacă. Fără îndoială șeful de secție maghiar, însărcinat cu conducerea interioară a Ministerului de Esterne, cu afacerile curente oarecum, nu crede de cuviință a spune ceva pozitiv în cestiuni a căror rezolvare nu atârnă de d-sa. Vorbe ca „relațiunile întreținute de monarhie cu puterile străine sunt escelente“ sau „datoria guvernului e de a grăbi rezolvarea cestiunii Dunării în sensul Tractatului de la Berlin“ sunt cu totul formale și nu pot ascunde nici un cuprins pozitiv. O putere mare, semnatară a Tractatului de Berlin, n-o să declare prin gura d-lui de Kallay că vrea să calce Tractatul de la Berlin sau să-l ocolească. Dacă în adevăr e vorba de Tractat astfel cum îl pricep toți, cestiunea e rezolvată gata și nu mai e de datoria nici unui guvern de-a grăbi rezolvarea.

Ni se pare deci că altceva e la mijloc.

Reproducem câteva pasaje din „Românul“. În fagurul de miere al povețelor de pace date universului se ascunde un ghimpe rău.

Acest răspuns (al d-lui de Kallay) dovedește pe de-o parte câtă atențiune dau chiar puterile mari relațiunilor cu străinătatea, iar pe de altă parte ce înrâurire au aceste relațiuni — când sunt amicale — pentru mersul pacinic al popoarelor…

În familia statelor, deși interesele unora sunt opozite cu cele ale altora, se lucrează pentru apărarea acestor interese mai cu osebire pe calea înțelegerilor amicale.

Aceasta este norma în genere urmată și rezultatele practice ce ea a dat adese amintesc zicătoarea:

Mai bine o învoială strâmbă decât o judecată dreaptă.

Când popoarele au părăsit-o tunul singur a mai avut cuvântul.

…orice stat, fie mare, fie mic, și mai cu osebire când e mic, trebuie a căuta — mai cu seamă în unele situațiuni — să înnoade, să menție și să cultive bune relațiuni cu puterile străine.

Astfel, făcând statele mici cum fac cele mari, și-ar putea mai lesne și mai cu succes apăra interesele pentru că dorința lor cunoscută d' a mănține bunele relațiuni le-ar atrage bunăvoință sau măcar o atențiune conciliantă din partea celor cu care ar avea interese de discutat. Relațiunile acestea amicale se nasc, se mănțin și se strâng nu numai prin tratările diplomaților, ci și prin întrevederile monarhilor.

…când regele întreprinse o călătorie în Europa ziarele opozițiunii nu găsită decât cuvinte de dezaprobare, ba încă: de acuzare.

Orbite nu știm de ce interese, ele tăgăduiau întrevederii suveranului nostru cu suveranii străini orice înrâurire asupra bunului mers al afacerilor țării, asupra apărării și garantării intereselor ei.

Sperăm însă că faptele la care asistăm cu toții de câtva timp o vor fi convins c-adânc înșelată era în procederile ei și mult câștigă reciproc statele păstrând bune ș-amicale relațiuni unele cu altele și suveranii între dânșii.

Această 'ndegetare făcută, ca 'ndeplinirea unei datorii patriotice și de conștiință, să trecem la a doua parte a discursului d-lui de Kallay.

Ba zău, să nu mai trecem la a doua parte a discursului d-lui de Kallay. Cu acea perfidie proprie scriitorilor de la „Românul“, în șirurile de mai sus se zice:

Opoziția tăgăduia călătoriei suveranului orice înrâurire asupra mersului afacerilor țării, a apărării și garantării intereselor ei.

E adânc înșelată opozițiunea.

Ne 'ndeplinim o datorie patriotică și de conștiință arătând că opozițiunea s-a amăgit. Iată dar cum c-un cusur subțire „învoiala strâmbă“ pe care „Românul“ o preferă „judecății drepte“ s-aruncă în spinarea suveranului, ca și chestia Stroussberg, deși tot roșii erau și atunci la putere.

„Învoiala strâmbă“ preferabilă „judecății drepte“ e regularea cestiunii Dunării. Îndealtmintrelea n-am înțelege ce „datorie patriotică și de conștiință“ ar fi avut „Românul“ de-a face asemenea degetare? Asta nu înseamnează nimic alta decât că, din nou, vor să descarce vina Boerescu-Brătianu pe umerele iresponsabile ale regelui, joc vechi, cunoscut, însă foarte păgubitor țării de vreme ce M. Sa nu poate servi de adăpost unor consiliari a căror alegere, după înseși des repetatele perorări ale „Românului“, atârnă de „națiune“.

C-un cuvânt, în toate aceste tirade oncțioase dar saturate de viclenie nu vedem decât intenția de-a se descărca, de-a se ascunde după o personalitate iresponsabilă și … de-a rămânea la putere chiar cu prețul Dunării, prin învoială strâmbă.

Învoială?

Dar dreaptă, strâmbă, cum o fi, în ce consistă învoiala? Ce se oferă — strâmb ori drept — în schimb pentru dreptul incontestabil al țării? Malul stâng al Dunării de la Porțile de Fier până la Galați este fără îndoială al nostru. Navigațiunea Austriei e în adevăr însemnată; dar societatea de navigațiune pe Dunăre are un privilegiu limitat: obligațiunea ei primitivă era de-a da în proprietatea statului clădirile ce le va fi făcut pentru uzul ei timporar pe pământul nostru: o companie engleză sau franceză poate intra în drepturile ei, mai târziu una română poate.

Ce se oferă în schimb, asta-i întrebarea?

Cu această întrebare însă începe și lipsa de idei a foii guvernamentale.

Căci strâmbă de-ar fi învoiala, de s-ar da adecă mai puțin ca compensație pentru ceea ce ni se cere, totuși compensație trebuie să existe, căci altfel nu este învoială nici strâmbă, nici dreaptă, ci uzurpațiune pură. Compensația aceasta trebuie — dacă nu alta — să cântărească cel puțin atât cât pericolul la care ne-am espune în cazul când, intrați pe clima concesiilor, am trezi o veche rivalitate în Orient care, prin contrapunerea de azi, e neutralizată până la un punct oarecare.

❦