[24 mai 1881]

Este într-adevăr întristătoare priveliștea pe care o prezintă ziarele guvernamentale, mai ales de la un timp încoace.

Este știut că ziarul „Românul“ nu s-a respectat niciodată, dar a ajuns, de câtăva vreme, la un grad de neomenie care pune pe gânduri pe oricine cugeta la rolul presei într-o societate liberă.

Teza lui favorită este de-a demonstra că opozițiunea se compune de reacționari cari, în înțelegere cu străinii răuvoitori ai țării, uneltesc pieirea neamului românesc.

Aceasta a spus-o ziarul „Românul“ nu o dată, nu de zece ori, ci de-o mie de ori; nu de un an, nu de zece, dar de când apare acest ziar.

Acesta este calul lui cel mare de bătaie, acesta răspunsul la toate atacurile ce se aduc guvernului, aceasta este ideia pe care o scoate cu abilitate de scamator din toate vorbele opoziției răstălmăcite de dânșii, aceasta este concluziunea pe care o trage din toate actele internaționale în care figurează țara. Se plânge opoziția de administrația interioară a țării, că este rea și asupritoare? A doua zi ziarul „Românul“ spune că opoziția s-a unit cu străinii pentru a lua administrația din mâna românilor și a o da străinilor și, ca dovadă, citează câteva vorbe alese cu meșteșug din jurnalele opoziției din ajun. Se ridică opoziția contra vreunui fapt care ne-a atras o umilire exterioară sau ne-a cauzat pagube de milioane? A doua zi ziarul „Românul“ spune că opozița, în înțelegere cu cutare putere străină, vrea să dărâme instituțiile liberale ale țării.

Aceasta o spun nu contra unei persoane, nu contra unui partid, ci contra tuturor adversarilor lor politici, oricari ar fi.

O spun fără preget; câteodată, când merg lucrurile bine, cu culori mai șterse; dar când partidul merge rău atunci reiau fabula lor cu o nerușinare care te îngheață: nu sunt calomnii pe cari să nu le răspândească, nu este cuvânt trivial pe care să nu-l întrebuințeze.

Astfel în numărul de joi 21 mai ziarul „Românul“, care pretinde cu toate astea a fi un jurnal serios, pierde orice demnitate și orice măsură.

Chiar la începutul revistei sale el strigă:

Văzând întreaga opozițiune pe deplin unită întru a distruge, cată să zicem și noi:

Când România se ridică, reacțiunea turbează!

Văzurăm cu toții că sincerii liberali fură pe deplin uniți cu sincerii reacționari întru a calomnia, a lovi cu ochii închiși în orice parte, în orice fapt, pentru a opri cu orice preț, fie chiar și prin provocarea străinilor, ridicarea și consolidarea statului român.

Și termină această parte prin aceste cuvinte semnificative:

Avem dreptul, dar și datoria să repețim că starea în care a ajuns opozițiunea, pe deplin unită pentru a distruge, nu mai trebuie să fie tolerată de cătră națiune.

Așadar opozițiunea este pe deplin unită nu pentru a susține drepturile țării la Dunăre, nu pentru a răsturna acest guvern pe care-l crede rău pentru țară, opozițiunea este unită pentru a distruge unitatea și existența statului român, cu ajutorul inimicilor țării.

Și națiunea nu trebuie să mai tolereze această stare de lucruri!

Și notați că de astă dată fabula nu se adresează numai la conservatori, ci la întreaga opozițiune.

Pe lângă această acuzație înfiorătoare sunt floricele ceea ce mai adaogă în urmă numai la adresa partidului conservator, când, răstălmăcind un articol în care se esprimă preocupări patriotice pentru descreșterea populațiunii românești, scoate dintr-însul că noi am fi zicând:

„Jos dar Constituția de la 1866, jos Unirea chiar, trăiască Regulamentul dinainte de 1859, trăiască dezunirea Principatelor!“

Această ineptă acuzație adresată partidului conservator, încă o dată, nu e nimic pe lângă acuzația infamă adresată opozițiunii unite: că ea, cu ajutorul străinilor, voiește să distrugă unitatea și existența statului român!

Ce însemnează această acuzațiune? Ce sunt acești oameni? Sub ce formă de guvern trăim? De unde și pentru ce atâta nerușinare?

Căci aceste idei ne sunt cunoscute de mult; oricine a pus mâna pe un tractat de istorie știe când și de către cine s-au zis.

Acestea sunt ideile, acestea sunt chiar expresiunile cu cari cei mai nerușinați, cei mai nebuni cunducători ai Revoluțiunii celei mari a Franței, ațâțând mulțimea, o precipitau ca să omoare pe adversarii lor.

Așa vorbea Marat ca să împingă la asasinarea lui Ludovic al XVI-lea; așa a vorbit Danton ca să asasineze pe prizonierii politici, așa vorbea Robespierre ca să provoace omorul Girondinilor, a lui Danton și al partizanilor lui.

Cu aceste idei s-au săvârșit toate măcelurile cari au acoperit de rușine Revoluțiunea cea mare a Franței și cari au condus la moarte tot ce a avut Franța mai inteligent și mai patriot!

Dar toate acestea se petreceau în timp de anarhie, într-un timp în care discuțiunile dintre partide se terminau prin omoruri, în care pasiunile erau surescitate și, dacă nu-l omorai tu pe adversarul politic, te omora el pe tine, timp în care domnea despotismul mulțimei.

Dar noi trăim, mulțumită lui D-zeu, în bună pace și dezbaterile de la noi se termină, nu pe guilotină, ci în salele de alegeri.

Ce caută acest limbaj desfrânat în mijlocul unei societăți liniștite? La ce extreme voiesc oamenii aceștia să conducă pe credulii lor partizani? Care este educația ce voiesc a face acestui popor? Ce idee vrea să dea lumii de această țară?

Și notați că oamenii cari vorbesc astfel sunt la guvern și conduc ei destinele țării!

Sau trebuie să credem că acești oameni, lipsiți de idei și de cunoștințe și neștiind din politică decât practicele demagogiei franceze și vorbele ei, sunt siliți să le întrebuințeze pe acelea, neavând altceva în creierii lor seci și în inimile lor corupte?

Lăsăm opinia publică să răspunză la aceste întrebări și să veștejească cum merită această răutate nerușinată.

Dar în sfârșit ce-a făcut opoziția pentru a-și atrage atâta urgie? Făcut-a ea cel puțin vreun fapt de natură a compromite țara în afară? Făcut-a ea vreo mișcare de natură a zgudui guvernul înlăuntru?

Nimic din toate acestea!

Încă demult ziarele independente au atras atențiunea publică asupra tratărilor ce se urmează în cestiunea dunăreană.

S-a zis că Austria, în contra prescripțiunilor Tractatului de la Berlin, voiește să-și ia pe seama sa poliția Dunării de la Galați până la Porțile de Fier. S-a arătat că această dominație a Austriei pe Dunăre este contrarie intereselor noastre și demnității noastre naționale și s-a afirmat că guvernul român nu înțelege importanța cestiunei sau voiește să fie prea condescendent cătră Austria, adăogându-se că lasă pe comisarul nostru fără instrucțiuni în fața pretențiunilor Austriei.

Și, cu toate aceste idei cari au îngrijat opiniunea publică, opozițiunea nu a căutat să profite de această situațiune, a păstrat tăcerea, ca să nu se amestece fără vreme într-o cestiune delicată, ca să nu creeze greutăți guvernului.

Patriotismul ei a făcut-o condescendentă!

Dar iată că un membru autorizat al majorității, un vicepreședinte al Camerii, ori d-l Chițu, dă alarma!

El convoacă Camera întreagă, majoritatea și opozițiunea, și le spune că un pericol mare național ne amenință. Altă Adunare, compusă de majoritate singură, s-a făcut și acei ce au asistat la dânsele afirmă că guvernul n-a protejat îndestul interesele naționale în această cestiune: el ar fi primit să se violeze, contra intereselor și drepturilor noastre, Tractatul de la Berlin. Însuși d-l ministru primar ar fi zis că cestiunea este în adevăr compromisă de guvernul trecut și că va scăpa ce va putea.

Majoritatea dar a dat alarma și cele mai grave acuzațiuni contra guvernului s-au adus de către membri influenți ai majorității și de chiar președintele Consiliului.

Ce a făcut opozițiunea?

Opozițiunea s-a întrunit într-un local particular, pentru a se lămuri asupra cestiunii Dunării și a hotărât atitudinea ce trebuie să ție în această cestiune eminamente națională.

Mai mulți reprezentanți ai presei au luat cuvântul și toți au fost de părere că în această privință, ca în toate celelalte cestiuni internaționale, guvernul a arătat prea puțină dibăcie și prea multă slugărnicie către străini și s-a luat hotărârea de-a se cere de la guvern mai multă îngrijire pentru interesele cele mari ale țării.

Și pentru aceasta ziarul „Românul“ își iese din minți și acuză opozițiunea că voiește să distrugă existența statului român!

Aceasta nu este de crezut!

Ce voiește dar „Românul“ cu reproducerea acestei acuzațiuni tot atât de stupide pe cât de mișeloase?

Știe el oare că în adevăr guvernul a fost slugarnic și nedibaci în această cestiune așa încât se teme că, de se va face lumină, opiniunea publică se va deștepta în fine și-i va goni de la putere ca pe niște oameni tot atât de proști administratori pe cât de meșteri calomniatori?

Sau pregătește el vreo altă lovire țării, vreo cerere de milioane or dezorganizarea justiției prin alegere?

Oricare din aceste ipoteze va fi cea adevărată este învederat că „Românul“ simte trebuința să arunce pulbere în ochii lumii și pentru aceasta n-are bătaie de cap să aleagă arma, căci el nu are decât una: calomnia!

Ori frica de-a pierde puterea și câștigurile ce-și asigură printr-însa le-a turburat mințile și i-a făcut să turbeze, după espresia lor favorită, sau dorința de a turbura apa și a pescui pe nevăzute, în ambele ipoteze se vede că scopul ce urmăresc este tot atât de vinovat pe cât e mijlocul ce întrebuințează pentru a-l atinge!

❦