[27 septembrie 1881]

Broșura d-lui G. Mârzescu intitulată Câteva observațiuni asupra legislațiunii și organizării judiciare ne îndeamnă să ne mai întoarcem câteva momente la cestiunea aceasta.

Deputatul colegiului III de Iași recapitulează multe din considerațiile aduse în aceste coloane, le întemeiază însă pe citate din mari jurisconsulți.

Astfel maimuțăriile comise bunăoară de la 1864 încoace de cătră oameni pretinși serioși și de stat află în broșura d-sale următoarea caracterizare:

Am împins atât de departe spiritul de asimilare cu Francia încât am căutat ca până și prin uniforma magistraților și advocaților, adecă prin o imitare puerilă, să dovedim Europei că merităm a ne înălța la rangul statelor civilizate.

Cu o iuțeală demnă de toată lauda Tribonianii noștri s-au pus de au tradus legile civile ale Franciei.

Găsim în legile noastre dispozițiuni cari n-au la noi nici o tradițiune și nici un trecut istoric…

Din acest punct de vedere li se impută cu drept cuvânt codicilor noștri că sunt o operă incoerentă, adusă din străinătate. Mai mult decât atâta; multe din tradițiunile noastre naționale au fost îmbrâncite, ca să zic așa, cu dispreț și în locul lor introduse idei și principii nouă …

Adevărul filozofic că legile trebuiesc să fie espresiunea deprinderilor și moravurilor naționale ale unui popor la noi a fost întors pe dos, căci prin legi am introdus idei nouă, creând moravuri și deprinderi la cari nu zic majoritatea, dar unanimitatea poporului român nici visase măcar.

Ca probă despre aceste înnoiri nepricepute de popor, nepricepute de magistrați chiar, d. Mârzescu citează câteva cazuri:

Maximele din dreptul francez că mortul chiar își trece proprietatea sa la cel viu (le mort saisit le vif), prescripțiunea instantanee a lucrurilor mobile (en fait de meubles possession vaut titre); — translațiunea proprietății prin simplul consimțământ; — materia absenței; — divorțul prin consimțământul mutual; — împărțeala succesiunei că este declarativă și nu atributivă de proprietate; — succesiunea copiilor naturali; — formele și teoria condițiunilor relative la testamente, legate și donațiuni între vii; — societatea de achizițiuni între soți; — ipotecile și privilegiile; — și alte multe teorii cu totul nouă au fost introduse în țară într-un mod atât de brusc încât mi s-a întâmplat să aud chiar foști membri de Divan, ex-directori ai Ministerului de Justiție, dacă nu chiar foști miniștri — toți după legea organică a Curței de Casațiune constatați încă ca destoinici de-a mai funcționa în cel mai înalt tribunal judițiar din țară — dându-le esplicări ce te făceau să pufnești de râs!! …

Iată ceea ce constată d. Mârzescu, ceea ce știm cu toții, de vreme ce e un secret public.

Iată lucruri pe cari le repetăm de ani încoace cu stăruință. Cum se putea să fie altfel când oameni fără tradiții, fără simț istoric, fără iubire pentru trecutul acestei țări, moștenit în datine, în limbă, în legi, au stătut stăpânitori țării? Cum se putea altfel când elementul determinant, tipic, al acestei țări n-au mai fost românul, cum l-au făcut Dumnezeu și împrejurările, ci omul in abstracto, din câteșipatru marginile lumii, homo Platonis.

Și într-o asemenea stare de lucruri, când legile noastre sunt obiectul unei științe străine, ce trebuie deprinsă prin ani de studiu pentru a se aclimatiza și a trece de acum înainte în datinele noastre, garda alegătoare, comandată de onor. Serurie va decide cine știe în adevăr dreptul, cine nu?

Exemplele citate de d. Mârzescu sunt față.

Întrebăm pe inginer, pe medic, negustor, episcop dacă știu ei de ce e vorba în exemplele de mai sus.

P-ici pe colo vor pricepe câte un cuvânt, în genere însă nici vor înțelege de ce e vorba.

Totuși ei să fie chemați a distinge pe cel ce știe aceste lucruri de cel ce nu le știe, totuși episcopul să decidă dacă cineva cunoaște deosebirea între „împărțeală declarativă și atributivă“, pălărierul asupra „prestațiunii instantanee a lucrurilor mobile“ și altele asemenea.

Electivitatea nu se invocă ca un mijloc de avea buni judecători, de vreme ce colegiele electorale sunt tot atât de profunde în materie juridică ca și în cea medicală, fizico-mecanică, farmaceutică. Ea se cere ca un drept ce ar rezulta din Constituțiune, care declară că toate puterile statului emană de la națiune. Puterea judecătorească fiind una din puterile statului, trebuie să emane de la națiune.

Cestiunea emanării de la națiune nu este însă o cestiune de electivitate. Puterea judecătorească emană de la națiune în înțelesul că în hotărârile ei nu se ia după voința arbitrară a șefului statului, nu după voința judecătorilor, ci aplică voința națională, codificată în legi. Dacă cei ce execută legile ar trebui să fie aleși, atunci ar trebui numiți prin alegere și ofițerii din artilerie, și profesorii de chimie și fiziologie; atunci sufrajul ar trebui generalizat asupra tuturor ramurilor de activitate publică, de vreme ce toate emană de la națiune, întru cât privește voința ce le-a înființat și le-a organizat activitatea.

Supuse electivității sunt în toate țările organele acelea cari esprimă și formulează voința cetățenilor.

Voința colectivă se formulează de către cei aleși în lege generală; voința unei părți a țării, în corpurile de administrație județană și comunală, se traduce în măsuri și dispoziții ce au putere de lege în circumscripțiunile respective. Dar această voință esprimată și formulată în articole, în paragrafe, în alineate, omul tecnic, omul cu cunoștințe speciale o aplică. A fost fără 'ndoială voința națională de a avea universitate, dar profesorii nu sunt aleși de colegii; voința formulată de Parlament de-a avea drum de fier, dar ingineri l-au construit; voința codificată ca relațiile juridice dintre părți să fie astfel regulate cum sunt omul știutor de legi și de drept o aplică; tot astfel precum voința națională de-a se apăra în contra invaziei străine o aplică nu delegații aleși ai colegiurilor, ci artileristul, cu tunul, infanteristul, cu baioneta.

E curios și caracteristic pentru starea în care se află spiritele din țară că ne vedem nevoiți a espune asemenea lucruri elementare, a arăta că toată lupta între constituționalism și absolutism este o luptă pentru determinarea voinței statului. Cine o determină sub absolutism? Regele cu Consiliul său de Stat. Cine sub constituționalism? Toți cetățenii. Cine sub feudalism? Clasele istorice. Unde nu e vorba de voință, nu poate fi nici vorba de alegere.

Mai e oare îndoială că în privirea judecătorilor nu poate fi vorba de voința națională, care stă codificată și emanată demult pe masă, și că judecătorul n-are alt de făcut decât să subsumeze cazurile ce i se prezintă sub paragrafii acestei voințe? Să zică: cazul tău e cutare, după voința națională ce stă dinaintea mea el se cuvine să fie pus sub paragraful cutare?

Cumcă puterea legiuitoare emană direct din alegerea națiunii e natural, de vreme ce aceste corpuri sunt tocmai organul menit a-i formula voința în paragrafe de lege. Dar cea executivă și cea judecătorească nu mai au de stabilit și de formulat această voință, ele au numai s-o aplice. Un deputat nu e servitor al statului; un administrator, un judecător da. El are să aplice ceea ce i s-a dictat și condițiile prin cari se constată aptitudinea lui de-a le aplica sunt altele la jurist, altele la militar, altele la administrator, altele la medic, profesor, mecanician ș.a.m.d.

Pentru numirea judecătorilor d. Mârzescu propune concursul, ceva analog cu examenul de stat din Austria și Germania. Aceasta ni se pare în adevăr singura cale pentru a asigura în cele mai multe cazuri înaintarea științei și meritului în ierarhia judecătorească.

❦