[26 septembrie 1881]

Acuzațiunea ridicată în contra cabinetului Catargiu avea de scop a înlătura sau a neutraliza influența partidului tocmai în momentele critice ale războiului ruso-turc. Ea a avut însă și un rezultat: dezgustul multora pentru viața publică, abținerea lor de la politica militantă.

E prea adevărat că în partidul conservator n-a fost niciodată acea disciplină slugarnică care se observă la roșii. Oameni în cea mai mare parte independenți prin avere sau prin poziție socială, conservatorii au fost uniți mult mai mult prin principii comune decât prin interese ca acelea care fac pe roșii a goli bugetul și a exploata resursele statului.

O dovadă despre aceasta este faptul cunoscut de toți că nici unul dintre miniștrii partidului conservator n-a făcut avere, că toți au ieșit din cabinet desigur mai săraci de cum intraseră. Scandalul înavuțirii din ban public, din întreprinderi publice, din pensii reversibile, din păsuieli pe moșiile statului, din creațiuni bugetare ad-hoc nu s-au întâmplat, nu s-au putut întâmpla sub conservatori. Chiar dacă s-ar fi ivit unele înclinări de înavuțire pe calea aceasta, șeful cabinetului le simțea cu instinctele sale de onestitate și de demnitate: cel care ar fi avut asemenea înclinări căta să aleagă între portofoliu sau între jețul de deputat și afacerea privată pe care-o urmărea.

Din cele ce preced e evident că legăturile dintre conservatori nu puteau fi acelea ale unei companii de esploatație, ale unei societăți pe acții, precum e la roșii. Comunitatea de idei abstracte, când ele nu au o origine religioasă, nu va fi însă nicicând atât de coerentă ca cea de interese.

Roșii, capi și caracudă, au interes de-a veni la putere sau cel puțin îl aveau până mai alaltăieri.

La conservatori elementul silei, al constrângerii prin nevoi și sărăcie, a lipsit.

Ei erau, dacă nu oameni avuți, cel puțin cu stări modeste sau cu deplină capacitate de-a munci.

Ce era Serurie, ce d. C.A. Rosetti, ce toți creștinii aceștia fără buget? Nimic. Pleavă și umbră, oameni fără avere, fără însemnătate, adesea fără căpătâi. Când și-aduce cineva aminte de mutrele pe cari le vedea odinioară populând iarna cafenelele de răul intemperiilor, rău îmbrăcați, rău hrăniți, și astăzi vede acele fiziognomii binișor rotunzate prin ferestrele zidirilor marilor ramuri de administrație ale statului, pe la drumuri de fier, pe la regie, pretutindenea, acela va înțelege de ce pentru roșii politica nu este o afacere publică, ci privatisimă, urgentă, o cestiune de viață și de moarte. Degetul și l-ar fi lăsat un roșu să i se muște, mâna să i se taie, numai în pita lui Vodă să încapă. Politica era deci pentru ei ceea ce n-a putut fi pentru conservatori, o cestiune de stomac.

Pe de altă parte e lesne de lămurit de ce lupta conservatorilor în contra partidului roșu este ingrată.

A lupta cu idei contrarie e ușor dacă ești cu adevărul; a lupta însă cu corupția, cu apucăturile, e mult mai greu.

Precum nu poți răspunde cu acte diplomatice la bătăi de tun și de pușcă, astfel nu există argumente în contra apetiturilor. Ce argumente din filozofia morală îl poate opri pe Carada, Costinescu, Stolojan de-a face averi cu răscumpărarea, ce teorii se pot opune lefurilor ad-hoc ce și le-au creat roșii în serviciile publice? Dicționarul nu cuprinde cuvinte magice a căror rostire să poată determina acțiunea oamenilor spre bine.

Acele cuvinte erau magice numai întemeiate pe frica lui Dumnezeu, pe iubirea de țară și popor, pe sentimente mai adânci, mai mari, mai nobile, decât apetiturile de avere și de bun trai fără de muncă.

La aceste apetituri însă apelează roșii. Politiciani înainte de toate practici, neurmărind nici un ideal politic sau național, ei se servesc numai de expediente momentane pentru mănținerea la putere, chiar renunțând la demnitate, chiar compromițând interesele statului. Ei trezesc și în alții instinctele lor proprii, exploatează slăbiciunile, nevoile momentane, mâna de pământ din care omul este zidit. Mecanismul statului, favorile de care el dispune, persecuțiunile și presiunile ce le poate exercita sunt prea puternice față cu o societate descompusă ca a noastră, unde voința politicianilor nu se sfarmă nici de stânca unei aristocrații istorice, nici de organizări puternice ale ramurilor de muncă industrială; unde statul este un institut de întreținere pentru oameni cari n-au nici o ocupație, ba adesea nici capacitatea unei ocupații serioase.

Față cu aceste varii nevoi sociale, lupta ideilor conservatoare este desigur mai ingrată decât la națiile istoric închegate, cu tradiții, cu datine, cu un puternic și pururea întineritor geniu național. De veninul inoculat al unor culturi străine, a căror forme goale le-am adoptat fără a le fi pătruns spiritul, s-a descompus organizația veche, biserică, familie, corporații ș.a. și în locul lor n-a venit nimic acătării.

În asemenea stare de lucruri, unde pentru reconstruirea edificiului dărâmat încap o mulțime de păreri diverse, e cu putință ca diversitatea să fie mai mare într-un partid ținut la un loc prin comunitate de principii decât în unul bazat pe interesul comunal venirii la putere.

Această diversitate de păreri, îndreptățite desigur, dar numai unele potrivite cu situația și cu interesele naționale ale țării, au fost nu numai sorgintea fantaziilor despre constituirea unui nou partid, ci totodată, obiectul oarecăror manopere diplomatice din partea bizantinilor de la putere.

De câte ori un conservator s-ar fi părut a avea opinii deosebite în cutare sau cutare cestiune el era încurajat, i se atașau ambasadori anume cari să-l întărească în dizidența lui, i se propunea un portofoliu pentru realizarea ideilor lui. Astfel demagogul d. C.A. Rosetti se arăta gata a oferi, în aparență, sprijinul său proiectelor de reformă ale d-lui Carp, deși ele, naționale îndealtmintrelea, nu sunt liberale în sensul roșu al cuvântului. Totdeuna au încurajat în conservatori ideea că cu roșii se poate face treabă, cu ei se poate așeza statul român pe temelii mai solide, se poate reîntineri prin o sănătoasă organizare a muncii și a culturii.

Succesul acestor încurajări nu e deloc mare; a avut însă drept rezultat de-a izola o seamă de oameni eminenți, a steriliza activitatea lor în viața publică, deși mulți din ei aveau tocmai calitățile necesare pentru a o determina în folosul țării.

Dar să admitem că în adevăr dezgustul de ceea ce se petrece în țară la noi, scârba de politica apetiturilor, expedientelor, vicleniilor pe care o practică partidul roșu ar face pe conservatori să renunțe la opoziție ori la vro activitate în viața publică.

Înceta-va opoziția în genere prin aceasta?

Nu, ea n-ar înceta, dar departe de-a fi legală ca până acum, departe de-a se mișca pe terenul reformelor posibile sau practice, va începe a se recruta din alte elemente și va aluneca pe căi greșite, poate chiar mai mult decât greșite. Cine știe dacă spiritele vor putea suporta darea în întreprindere a unei țări întregi pe mâna unei companii de exploatație? Cine garantează că meritul nedreptățit, că știința înlăturată, că caracterul energic înlăturat nu vor devia pe căi periculoase, cu atât mai periculoase cu cât vor fi sfințite prin spirit de sacrificiu, sfințite de fanatismul național? Dacă pentru omul ce voiește îndreptarea stărilor de lucruri din patria sa pe cale legală, liniștită, nu va mai rămânea mijloc de-a o face nu va pune oare binele, fie chiar rău înțeles, al țării mai presus de legi, de instituții, de tot?

Oare spiritul timpului nu e destul de turbure, destul de încărcat cu idei socialiste și nihiliste, cu demagogie internațională pentru a găsi și la noi adepți și a constitui o opoziție și mai roșie a unui guvern roșu?

Și, de vreme ce nimic nu e etern în lume și orice partid trebuie să cază odată, în fața cui ar rămânea coroana în momentul în care împrejurările ar sili pe roșii să se retragă?

Iată împrejurări cari ar trebui să facă pe guvernamentali să nu se bucure de știrile, îndealtmintrelea false, despre constituirea unui nou partid al „Junei drepte“, împrejurări cari ar trebui să preocupe și Coroana, al cărei interes bineînțeles e de-a avea în opoziție un partid cu instincte legale și capabil de-a guverna.

❦