[28 august 1881]

Asupra scopului, până azi nelimpezit, a vizitei făcute de contele Andrassy la Curtea regelui mai citim în oficiosul „Pesther Lloyd“ următoarele:

Călătoria făcută de contele Andrassy la Sinaia au reaprins interesul pentru România, care cam adormise de la cestiunea Dunării încoace. Nu doar că România ar fi chemată de-a interveni în mod mai activ în împrejurări, din contra, supozițiunea unei semnificări politice mai mari a României în Orient nu este liniștea, ci conflictul oriental. Pe cât timp nu există un contrast acut între Rusia și Austro-Ungaria, regatul încleștat între ele nu va ocupa în cosmosul lucrurilor orientale o poziție mai însemnată decât oricare alta din micile existențe de stat din cari se compune triangulul Balcanilor. Din contra, orice diferență între cele două imperii mărește în mod natural însemnătatea României. Căci e foarte îndoielnic dacă ea va juca pur și simplu rolul unei mingi între puterile ce se vor lovi, precum admit unii cu bonomie. A existat din contra totdeuna un partid în România și va exista pururea unul care e de părere că tocmai atunci va fi sosit momentul pentru noul regat de a-și da sprijinul unei puteri sau celeilalte când va fi vorba de-a pune un preț cât se poate de mare pe neutralitate față cu amândouă puterile rivale. Până la conflict, politica mânei libere; în timpul conflictului, încheiarea de convențiuni, pentru prețul cel mai mare ce se poate căpăta, iată formula politică a acestui partid. Acesta este partidul oportuniștilor politici și credem că această politică abia va fi având mai puțini aderenți între partizanii roșiilor decât între naturile mai predispuse pentru viața de stat ale albilor.

Nu mai e îndoială că contele Andrassy va fi avut în vedere împrejurarea aceasta când a întreprins călătoria la Sinaia. Am fi nedrepți cu politica practică dacă am crede că interesele materiale precumpănesc pe cele ideale; am fi nedrepți cu ea în România mai mult decât oriunde. Cu toate acestea înclinarea cu care e întâmpinată în România persoana contelui Andrassy are ceva deosebit și interesant. Contele Andrassy a fost între oamenii de stat austriaci și maghiari, cel dendâi care-a arătat oarecare bunăvoință și preveniență față cu națiunea română. N-a încurajat-o de-a dreptul la rezistență în contra puterii suzerane, dar nici n-a contribuit câtuși de puțin de-a lăsa să se continue târâș grăpiș niște raporturi cari scăzuseră din ce în ce la rangul unei goale formalități. În cestiunea drepturilor României de-a încheia tractate de comerț autonome, în cestiunea unui jus paciscendi autonom, contele Andrassy luă pentru prima oară o atitudine cu totul clară în cestiunea Orientului și lăsă să se cunoască că el nu vedea țintele dezvoltării într-o reconstruire a dominațiunii turcești peste țările doritoare de neatârnare, ci în realizarea independenței lor. Asta nu era nimic pozitiv încă și nu cuprindea decât o lature a concepțiunilor andrassyane în politica orientală. Dar era nemărginit de departe de acel conservatism care o împingea pe Austro-Ungaria odinioară de-a face servicii de jandarmerie pentru Turcia în acele locuri și de-a jertfi milioane pentru o politică care-i aducea ura celui tare fără a-i asigura măcar gratitudinea celui slab. Tăria politicei orientale se putea contesta deja; asupra tăriei politicei școalei sale nu mai putea fi nici o îndoială. Contele Andrassy nu era elev al lui Metternich. Bătrânului cancelar chiar cele moarte-i păreau conservatoare, pentru că liniștea-i părea conservatoare. Contele Andrassy simți, cu instinctul unei politice realiste, că a ține în picioare ficțiunile de care era plină cestiunea orientală nu însemna decât a mănține încurcăturile ei și a cultiva în mod artificial germenii unor nouă complicații.

Dacă cele ce contele Andrassy au făcut pentru România nu erau tocmai conforme cu litera Tractatului de la Paris erau cu atât mai mult în spiritul și condițiile de dezvoltare ale Orientului și îndeosebi în condițiile dezvoltării suzeranității Porții. El a fost cel dendâi care a arătat că o stare de lucruri hibridă precum se dezvoltase în România și-n Serbia nu mai era compatibilă cu interesele și cu problemele naționale ale acestor țări; ba incompatibilă chiar cu interesele bine înțelese și înainte de toate cu demnitatea Porții chiar. În aceste margini contele Andrassy poate fi privit în adevăr ca persoana conducătoare în acea luptă de idei care și-a găsit încheiarea formală în Congresul de la Berlin, prin declararea independenței statelor vasale de lângă Dunăre. Ne-ar părea bine dacă nu s-ar fi pierdut în România orice amintire a acestui fapt. Căci dacă, pe de o parte, contele Andrassy a fost omul de încredere al regelui Carol, pe de altă parte 'l și credem capabil de-a corespunde unei asemenea încrederi cu o deplină și necondiționată sinceritate și nu ne îndoim că va fi supus unei discuții anume relațiile României cu Austro-Ungaria și va fi arătat cu toată sinceritatea erorile ce le-a comis politica română tocmai în direcțiunea aceasta.

Înțelegem pe deplin de ce politica perfectei neutralități a României față cu Austro-Ungaria și cu Rusia numără cei mai mulți aderenți în regat și că e lăudată pururea în Camere ca adevăratul panaceu al viitorului României. E politica cea mai comodă, cea care cere o mai mică sumă de idei politice de sine stătătoare, cea mai plauzibilă, cea mai lesne de înțeles de toți.

Afară de asta ea mai lasă loc și pentru rezervațiunea mentală că, în momentul pericolului, tot te mai poți arunca în brațele celui mai puternic sau celui care oferă mai mult. Dar acest calcul se-ntemeiază numai pe ipoteza unei încordări între Austro-Ungaria și Rusia, care poate exista, dar nu trebuie să existe în mod necesar. Dacă Rusia și Austro-Ungaria ar fi dispuse de-a se înțelege asupra unei împărțeli a României neutrale, garanția în contra împărțelii de fapt ar sta poate în Tractatul de la Berlin, în dreptul public european, pretutindenea, numai în neutralitatea României nu. Dacă e vorba de-a se afla o garanție a integrității teritoriului României în politica proprie a regatului, atunci ea ar consista nu în neutralitate, ci cu atât mai mult în alipirea fățisă cătră o monarhie sau cătră cealaltă, cătră Rusia sau cătră Austro-Ungaria, căci numai o asemenea alipire scade pericolele unei înțelegeri pe deasupra corpului și existenței României, care nu oferă nimic niciunuia din vecinii ei, ci caută a ținea în eșec pe unul prin celalt.

Dacă s-ar fi recunoscut aceste în România, conform cu situația reală a lucrurilor, relațiile cu Austro-Ungaria s-ar fi pus demult pe o bază mai solidă și mai sănătoasă. Căci, din punctul de vedere al intereselor române, alegerea între Rusia și Austro-Ungaria nu poate fi dubioasă. Austro-Ungaria nu amenință nici dezvoltarea națională, nici cea politică, nici cea liberală a României. S-a făcut modă în presa română de-a vorbi despre siluirea elementului român din Transilvania, despre terorismul națiunii maghiare. Provocăm însă presa română de-a-face paralele cu Basarabia. Se va vedea atunci dacă poate fi vorba de deznaționalizare în Transilvania, unde românii se-ntăresc pe zi ce merge, sau în provinția mărginașă rusească, unde școalele lor se rusifică, unde preoți și mireni sunt trași cu toții pe același calapod rusesc. Maghiarismul nu e propagandist, slavismul da. Și dacă în Ungaria am și voi să facem propagandă, am începe-o oriunde mai nainte de-a o începe la români, în care nu putem ignora pe aliatul în contra inamicului comun, panslavist.

Se pare chiar că în Ungaria s-a avut prea mult în vedere aceste considerațiuni politice. Cu greu s-ar fi îngăduit îndealtmintrelea actele numeroase de prezumpțiune politică și de supraprețuire națională, precum le au manifestat România în raporturile ei cu Austro-Ungaria. Multe i s-au trecut cu vederea României, bineștindu-se că, într-o situație în adevăr serioasă și primejduită, înrudirea și conexitatea intereselor ei cu acele ale Austro-Ungariei vor aduce-o totuși în sfârșit în partea acestei din urmă. Dar să nu prea păcătuiască în București în direcția aceasta. Dacă vor insista asupra neutralității, atunci putem insista și noi în Austro-Ungaria asupra înțelegerii escelente cu Rusia, care ne lasă loc liber pentru orice represalii și, dacă e necesar, chiar pentru mijloace mai energetice în contra României. Se poate că România, într-o mare cestiune internațională ca a Dunării, să fi putut dispune de alianțe pe cari monarhia să nu le fi putut paraliza, dar în amănuntele relațiunilor de toate zilele nu poate aștepta asemenea ajutor și, dacă e vorba de șicane și vexațiuni, Austro-Ungaria le poate exercita mult mai bine și mai cu greutate decât micul vecin. Că am pierdut din respectul ce ni se cuvine, de la campania Dunării încoace, nu se poate tăgădui și trebuie să se facă ceva pentru restabilirea acestui respect.

Poate că reprezentațiunile contelui Andrassy sunt suficiente. Dacă nu — și contele Andrassy nu mai e azi ministru de esterne, autoritatea sa, oricât de mare, nu e decât aceea a unui om privat — dacă nu, atunci credem că e foarte cu cale de-a se repeta procedarea pe care baronul Haymerle au aplicat-o Serbiei. Tocmai pentru că Austro-Ungaria nu vrea nimic pentru sine în Orient și nu urmărește nici politica cuceririi de fapt, nici acea a subjugării morale a cuiva, trebuie să caute cu atât mai mult ca numele ei să fie respectat, ca dezinteresarea ei să nu fie confundată cu lipsa de voință, lealitatea și corectitudinea politicei ei c-o neglorioasă slăbiciune.

❦