[29 august 1881]

Mai zilele trecute era vorba de-un memoriu pe care-l pregătește guvernul în cestiunea Dunării și se zicea că acest act nu mai are nevoie decât de revizie și corectură din partea d-lui I. Brătianu pentru a începe ocolul lumii. Înainte însă de a-și începe călătoria guvernul pare a fi răspândit în străinătate oarecari indicii asupra cuprinsului lui, „Gazetei generale“ din Augsburg i se scrie, bunăoară, din Viena că guvernul nostru face a se acredita unele știri asupra atitudinii lui viitoare cari netezesc calea unei înțelegeri între Viena și București.

Din sfere oficioase în aparență se asigură că România nu va mai combate instituirea unei comisii mixte, că e gata a primi să se compună în modul propus de Austria, pe care-l combătea pe cuvântul că Austria nu e stat riveran; ba că aprobă până și pretențiunile cabinetului din Viena privitoare la prezidiu, numai dacă i se va face regatului concesiunea ca, de-a lungul țărmului lui întreg, poliția fluvială să fie a lui și ca numai el să aibă a executa aci ordinațiunile Comisiei mixte.

Cabinetul din București n-a făcut încă în mod oficial propunerile acestea; dar dacă le va face, precum se poate deduce din informațiunea oficioasă de mai sus, atunci s-a creat baza unei înțelegeri pe care Austro-Ungaria nu va ezita s-o folosească.

Se speră în Viena că, îndată ce se va fi durat o punte peste prăpastia ce separă în cestiunea Dunării pe România de monarhia austriacă, va fi posibilă și înțelegerea cu Anglia și Rusia așa încât, până în septemvrie, se va ajunge poate la soluțiunea în principiu măcar a cestiunii în litigiu.

Cabinetul din Viena îndeosebi stă și azi neclintit pe același punt de plecare pe care-a stat din capul locului. El nu insistă asupra anteproiectului pur și simplu; e gata de-a intra în tranzacțiuni, lucru de care-a dat dovadă admițând propunerea mediatoare a Germaniei; dar e hotărât, azi ca totdauna, de-a accepta numai o soluțiune de acelea cari n-ar atinge interesele, fără contestare mari, ale Austriei pe Dunărea de Jos.

Ceea ce cabinetul din Viena are neclintit în vedere se poate rezuma în două cuvinte: sau o soluțiune admisibilă sau nici o soluțiune. În cazul din urmă ar rămânea se 'nțelege status quo; la mănținerea lui n-ar fi de vină Austro-Ungaria, ci și puterile acelea cari, prin opoziția lor în contra cererilor justificate ale Austro-Ungariei, au făcut cu neputință acordarea. Continuând status quo interesele Austro-Ungariei ar mai fi adăpostite decât dacă i s-ar da cestiunii Dunării o soluțiune precum o voise puterile în opoziție.

Tot în legătură cu cestiunea Dunării se pune publicarea notei d-lui Mancini, ministrul de esterne al Italiei, în coloanele „Corespondenței politice“ din Viena. Ea a avut, se vede, scopul de-a dovedi opiniei publice că Italia e gata a împlini una din condițiile ce i le-a pus Austria pentru intrarea ei eventuală în alianța austro-germană. Nota e veche de două luni și jumătate, n-are decât valoare istorică, dar dovedește limpede că Italia e în cestiunea Dunării în partea Austro-Ungariei. Mancini, luând în cestiunea Dunării partea Austriei, lucrează pentru apropiarea în perspectivă: și face un mare serviciu cabinetului din Viena, pe care cestiunea nedezlegată o apasă ca un vis aievea.

Nici vizita contelui Andrassy la Curtea română nu e străină de Dunăre, oricât de multe și mari asigurări ar da contele că nu s-a dus la Sinaia decât ca simplu particular, urmând unei invitări grațioase a regelui. Toată punerea în scenă a vizitei din partea Curții române se opune ipotezei că ar fi fost cu totul privată, depărtată de orice scop politic. Ba se poate ca vizita să fi avut un scop politic cu urmări mai depărtate decât numai înduplecarea României în cestiunea Dunării și dispunerea ei în favoarea propunerilor austriace.

E foarte semnificativ modul în care scrie „Ellenör“, organ ministerial, al cărui redactor, Czernatony, stă în relații și cu contele Andrassy și cu d. de Tisza.

El scrie cu entuziasm despre națiunea română, în care vede pe aliatul natural al poporului unguresc, în fața Rusiei mai cu seamă, care nu vrea nici binele Ungariei, nici al României. Oamenii politici serioși din România, zice foaia ungurească, prețuiesc și doresc amiciția Austro-Ungariei și văd în existența unui stat unguresc puternic o garanție de căpetenie pentru națiunea română. „Pesther Lloyd“ vorbește însă aspru de România, dar înțelesul predicelor lui de spăsenie este că, în conflictul fățiș între interesele rusești și cele austriace din Orient, micile state din Orient nu pot ocupa o poziție neutrală, ci trebuie să se hotărască sau în dreapta sau în stânga: cine nu e pentru noi, e contra noastră.

„Ellenör“ are cuvinte blânde, „Pesther Lloyd“ vorbește serios, amenințător chiar — dar amândouă foile voiesc aceleași lucruri și pentru aceasta pare a fi venit contele Andrassy la Sinaia.

Rezumând știrile aceste privitoare la cestiunea Dunării și la scopul vizitei contelui Andrassy la Sinaia, nu putem decât regreta că penele oficioase din București ne lasă în întuneric asupra situațiunii. Nu e în adevăr cu neputință ca drama de la Livadia să afle un epilog în vizita de la Sinaia, ca, fără zapis și chezășie, țara să fie aruncată din nou în alianțe păgubitoare atât pentru ea cât și pentru neamul românesc în genere.

Politica brevi manu, fără consultarea instinctelor de conservare ale țării, e de modă în sferele noastre determinante. Vom avea ocazia să mai vorbim de avantajele problematice și de inconvenientele serioase și reale a simpatiilor cu cari guvernanții noștri vor a ne ferici din partea d-nilor maghiari.

❦