[29 martie 1881]

Demult era vorba în Cameră de-a se îndoi lefile miniștrilor. În sfârșit, în ședința de la 23 martie, cu ocazia discuției bugetului Ministerului de Justiție, d. G. Vulturescu a propus un amendament ca, pe lângă leafa de 1500 l., să li se mai dea miniștrilor o diurnă de 1500 l. Comisiunea bugetară a admis numai 750 l.

D. A. Lahovari a combătut aceasta propunere pe argumentul

că, nu se pot spori apuntamentele miniștrilor fără a se spori și lefile celorlalți funcționari, iar acestea nu se pot spori fără a strivi pe contribuabil. S-a zis adeseori că este bine ca într-o societate democratică ca a noastră un om de geniu, dar care nu are avere, să poată ajunge a guverna țara. Dar acest argument nu mai este bun astăzi; el e fals și în drept și în fapt. Este fals în drept pentru că țara nu poate fi silită să plătească ceea ce nu poate și nu poate să aibă alte considerațiuni la fixarea lefilor decât forțele sale contributive. Este fals în fapt pentru că nu este numai partidul conservator bogat în țară, ci din contra.

D. Vulturescu a invocat ca argument pentru amendamentul său sinecurele ce și le-a creat trinitatea Stătescu-Kalinderoglu-Fălcoianu. Miniștrii au lefi mai mici decât funcționarii inferiori, zice d-sa. Așa de ex. directorii drumurilor de fier, acela al monopolului tutunurilor etc. au apuntamente cu mult mai mari decât ale miniștrilor.

Cine strică? Oare, dacă am căuta, nu s-ar găsi trei români mai speciali și mai iefteni pentru directoratul drumului de fier decât nulitățile advocățești Stătescu-Kalinderoglu și cotitorul de buți Fălcoianu?

D. Mărzescu zise: „Va veni pe banca ministerială, prin încrederea țării, un om care n-are mijloace. Întreb cum țara n-are să-i dea mijloace de existență după munca sa și după înălțimea postului ce acel om îl ocupă?“ D. Mărzescu mai constată curiozul și unicul fapt că deputații au luat, în timpul Camerei de revizuire, diurne în vremea vacanțelor de la 11 iulie până la 11 august.

Noi am observa d-lui Mărzescu că există un mijloc foarte sigur, atât pentru oamenii de geniu cât și pentru cei ce n-au mijloace, de-a nu avea nevoie de-o sporire a apuntamentelor sau de diurnă în timp de vacanțe. Acest mijloc e de a munci, de-a nu face politică și de-a nu se face miniștri, ceea ce geniile nici nu se prea fac. Dar vicleni comuni, cari nici idee au de țintele unei politici serioase, oameni ruinați prin joc de cărți și cari nu mai găsesc mijloace oneste de trăit, aceia în adevăr își fac din politică o negustorie și admit să vază cât se poate de scump plătită negustoria lor de fraze.

Dar nu de opiniile d-lor Mărzescu și Vulturescu e vorba; dumnealor ar lua oricât li s-ar da, fără mult scrupul, mai ales când s-ar bucura de… încrederea țării. E vorba de comedia lăcrămoasă și sentimentală ce-a jucat-o d. Brătianu cu ocazia aceasta.

Iacă ce zice între altele d-sa:

Spunea onor. d. Lahovari că amicii d-sale politici au stat pe această bancă 5 ani cu această leafă. Așa este dar și partidul liberal a stat zecimi de ani în exil, în pușcărie; cei mai mulți și-au pierdut stările, mulți au și murit; și, după cum am făcut acele sacrificii, să știți că avem să mai facem și acest sacrificiu încă câteva luni până ce vom putea veni cu măsuri generale, ca să nu aibă acum efectul că se fac sporiri de lefuri în urma proclamării regatului, și pentru ca să nu dăm subiecte de combatere prin jurnalele d-lor și în această privință (aplauze).

Am dori să știm ce stare a pierdut d-nul Brătianu? Cea pe care n-a avut-o? Cât despre exil, am dori să știm câtă pensie lunară plătea sultanul fiecărui martir patriot la Brussa și de ce fel era cataiful și baclavaua ce reprezenta pânea amară a exilului? Mulți au și murit, zice d. Brătianu. D-zeu să-i ierte, zicem noi. Pagubă mare pentru țară desigur nu e, din contra, câștig; avem câteva pensii reversibile și câteva reputații uzurpate mai puțin. Afară de N. Bălcescu nu e păcat de nici unul, absolut de nici unul. Ar putea să moară și Serurie și Carada și Cariagdi și toți … n-aibe grijă — două zile după moarte-le țara nu va simți nici câtu-i negru sub unghie lipsa dumnealor. Asemenea producte de fabrică, 13 la duzină, a căror inteligență nu consistă decât în șiretlic comun, precum îl are orice zaraf evreu și orice samsar grec din Brăila, asemenea capete lipsite de orice adâncime și de rezonanță, asemenea caractere meschine se găsesc pe toate ulițele. După lăcrămoasele vorbe prin cari da a se înțelege că dumnealui și-a pierdut starea pe care n-a avut-o, că dumnealui a fost cel care a mâncat în restauranturile cele mai elegante ale Parisului pânea amară a exilului, înduioșarea și entuziasmul clicei s-a suit la culme,

Comedie!

Două zile după asta același d. Brătianu a revenit asupra sporului lefii. D-sa s-a sacrificat pe sine, dar nu poate sacrifica pe interesantul ministru al externelor și pe cel și mai interesant al războiului. Acești doi d-ni sunt ținuți să dea mese și zaifeturi, unul diplomației, celalt corpului ofițeresc, deci, pentru aceasta, le trebuie numaidecât câte 12.000 franci pe an de fiecare. Atâta aștepta Camera. Se puse imediat întrebarea de ce numai acești doi privilegiați să aibe adaos la leafă, de ce nu și ceilalți cinci, D. Costinescu, onorabilul, declară imediat în numele comisiei bugetare că primește această sumă de 12.000 franci de fiece minister pe an și propunerea aceasta se votă în aceeași Cameră în care, cu două zile înainte, d. Brătianu refuzase diurna de 750 fr. pe lună.

În timpul discuției și votului d. Brătianu dispăru în culuarele Camerei și, pe când d. Costinescu, cu toate retorica și logica ce-o poate învăța cineva în patru clase primare, își rostea de la tribună cuvintele sale dulci ca mierea, prin care se proba că cei șapte miniștri cari fac fericirea României nu sunt îndestul de bine plătiți cu 12.000 fr. pe an și că 30.000 fr. ar fi de-abia, de-abia echivalentul activității lor patriotice, tot pe atunci cele șase capete de pe banca ministerială țineau isonul, dând semnele cele mai puțin echivoace de aprobare. În fine această dezgustătoare comedie se sfârși și se hotărî că, pentru a avea fericirea de-a fi guvernată de asemenea genii, România mai poate plăti încă 100.000 fr. pe an.

S-a zis într-un timp că Franța e destul de bogată ca să-și plătească gloria.

România, deși foarte săracă, e drept să plătească slăbiciunea de-a se lăsa batjocorită, de asemenea ilustrațiuni.

❦