Moartea Catarinei II

[29 martie 1881]

Catarina II a domnit treizeci și patru de ani; ea a dat Rusiei ce-i lipsea în concertul european, o greutate asupra afacerilor, și Europa numără o putere mare mai mult. Această femeie — mai mult femeie decum își poate cineva închipui sub raportul slăbiciunii de inimă sau de simțuri — a îndeplinit minuni. Însă această femeie era dotată cu o politică de prima ordine; ea a avut favoriți, n-a avut niciodată un stăpân și, rațiunea de stat impunându-i obligațiunea de văduvie, a servit admirabil capriciele sale femenine și datoriele politice. Urcându-se pe tron, după cum am narat, la 9 iulie 1762, ea a murit în modul următor, la 6 noiembre 1796. Istoria morții sale, zice „Figaro“, o împrumutăm din memoriele secrete asupra Rusiei scrise de maiorul Masson, din grenadirii marelui duce Alexandru. La 4 noiemvrie împărăteasa se retrăsese, din saloanele în cari era adunată lumea ce petrecea, ceva mai curând ca de ordinar, simțind, cum zicea dânsa, colici ușoare, pentru că a râs prea mult.

A doua zi se sculă la ora obicinuită și chemă pe favoritul său, care rămase un moment la dânsa. Apoi ea expedie câteva afaceri cu secretarii săi, iar pe cel din urmă care se prezentă îl trimise să aștepte în anti-cameră, zicându-i că-l va chema spre a termina lucrarea. El așteptă un timp oarecare, însă valetul Zaharia Constantinovici, neliniștindu-se că n-aude nici un zgomot în cameră, deschise în fine ușa. El văzu cu spaimă pe împărăteasa răsturnată între cele două uși ce conduceau din alcovul său spre garderobă. Ea era deja fără cunoștință și fără mișcare. Alergară la favoritul, care locuia dedesubt; fură chemați medici, tumultul și consternațiunea se răspândiră în toată casa. Întinseră o saltea aproape de fereastră și o culcară acolo; îi lăsară sânge, o spălară și făcură tot ce se obicinuiește în asemenea cazuri și aceste mijloace avură efectul lor ordinar. Ea trăia încă, inima-i bătea, dar nici un semn de mișcare. Favoritul, văzând această stare desperată, înștiință pe comitele Stoltykow și Besborodko și pe alții. Fiecare în parte se grăbi a trimite un cuirier la Gatschina, unde se afla marele duce Paul. Cu toate acestea familia imperială și restul palatului nu cunoștea starea împărătesei. Însă, aceia pe cari întâmplarea sau postul lor îi făcuse să vadă această stare se grăbiră a anunța evenimentul familielor și amicilor, căci moartea împărătesei era privită drept epocă a unei revoluțiuni extraordinare în stat, din cauza caracterului marelui duce Paul și a proiectelor sau dispozițiunilor pe cari se presupunea că le are Caterina. Era deci foarte important de a putea cineva lua din capul locului dispozițiunile sale; astfel Curtea și în curând orașul ajunseră într-o agitațiune și într-o așteptare foarte alarmantă. Cinci sau șase curieri, cari sosiră mai deodată la Gatschina, nu aflară acolo pe marele duce; el plecase câteva verste mai departe, să vadă o moară ce se zidea. Știrea îl izbi ca și cum ar fi fost foarte bună sau foarte rea, deoarece extremele se ating și se aseamănă: câteodată nu poate cineva distinge bine efectele. El își veni iute în fire din tulburarea sa și puse mai multe întrebări curierilor, dete ordine pentru călătoria sa, pe care o făcu așa de cu grabă încât în trei ore sosi la Petersburg pe înserate. El află palatul în cea mai mare confuziune. Prezința sa adună împrejuru-i câțiva miniștri și câțiva curteni; ceilalți dispăruseră. Favoritul, plin de frică și de durere, părăsise frânele imperiului; boierii, ocupați de urmările ce ar avea acest eveniment subit, își aranjau afacerile lor particulare. Paul, urmat de toată familia sa, se duse lângă mamă-sa, care nu dete nici un semn de cunoștință la aspectul copiilor săi adunați. Ea era imobilă pe saltea, fără semn de mișcare aparentă. Marele duce Alexandru, prințesele izbucniră în plânsete, formând în jurul ei tabloul cel mai atingător. Marile ducese, cavalerii și Curtea rămaseră îmbrăcați și în picioare toată noaptea, așteptând ultima suflare a împărătesei; marele duce, cu fiii săi, treceau din când în când la dânsa, spre a fi martorii acelui moment; și ziua următoare trecu în aceeași agitațiune și așteptare. Paul, pe care nu-l atingea așa mult durerea de-a pierde o mamă care-l iubise așa de puțin, se ocupa a distribui ordine de detalii, preparând totul pentru venirea sa la tron. El dădea acestui mare act din viața sa aceleași îngrijiri cum dă un director de spectaclu mașinelor și culiselor sale înainte de-a se ridica cortina. Catarina respira încă și nimeni nu se mai gândea deja decât la schimbările ce aveau să se facă și la acela care era să o înlocuiască. O mulțime nenumărată de carete erau împrejurul palatului și ocupau stradele ce conduceau acolo; toți câți cunoșteau lucrul petrecură toată ziua aci, așteptând să vadă ce are să se întâmple. Mulți credeau că Catarina murise deja, dar că rațiuni politice făceau să se ascundă moartea. Cu toate acestea este adevărat că ea era încă într-un fel de letargie: remediile ce i se administraseră produseseră efectul natural; ea chiar mișcase un picior și a strâns mâna unei femei din casă; „dar din fericire pentru Paul ea pierduse limba pentru totdeauna“. Pe la zece ore seara se păru că, prinde putere deodată și începu să strige grozav. Familia imperială alergă iute lângă dânsa; însă, prințesele fură depărtate de la acest spectacol spăimântător. În fine Catarina dete un țipăt plângător, ce fu auzit în apartamentele vecine, și muri după o agonie de treizeci și șapte ore.

Vom mai adauge numai atâta că maiorul Masson, francez de naștere și om de o mare fineță, ca ofițer al marelui duce Alexandru, a asistat la agonia Catarinei celei Mari. Memoriele sale n-au apărut decât la 1801, după ce s-a întors în Franța.

❦