[30 mai 1881]

Discuțiunea cestiunii dunărene în Adunări, pe temeiul protocoalelor Comisiei Europene și a actelor diplomatice, au descoperit în fine până la ce punct fostul ministru de externe, onor. d. Boerescu, a știut să compromită terenul de drept pe care țara era așezată în virtutea Tractatului de la Berlin. Claritatea revărsată asupra actelor marelui om de stat e binefăcătoare și, dacă nu ne-am teme ca totul să nu fie decât o comedie și ca noul cabinet, ieșit din sânul aceleiași majorități parlamentare, să nu fi făcând decât opoziție aparentă actelor și promisiunilor cabinetului demisionat, am putea spera că nu prea târziu s-a făcut lumină, că guvernele regelui vor putea încă reveni cu succes asupra celor compromise de guvernul principelui.

Discursul călduros și de o admirabilă claritate a d-lui Alexandru Lahovari a demonstrat din nou că ministeriul Brătianu-Boerescu alunecase pe clina unor propuneri și concesiuni verbale și în scris cari sunt cu totul în afară de libertatea absolută de navigațiune a Dunării stipulată prin Tractatul de la Berlin și că prin această alunecare și-a înstrăinat simpatiile puterilor apusene și le-a dezinteresat în cestiune.

În adevăr numai interesarea tuturor puterilor apusene pentru libertatea absolută de navigațiune este mijlocul de-a înlătura până la un punct oarecare rivalitatea politică și economică ce există de atâta timp între două mari puteri, Rusia și Austro-Ungaria, atât pe țărmii Dunării cât și în privirea dezvoltării ulterioare a raporturilor dintre popoarele balcanice. A admite preponderența uneia din ele înseamnă din capul locului a atinge susceptibilitatea celeilalte și a da raporturilor pacifice și normale de până acum un caracter de tensiune care, într-un moment dat, ar fi mult mai periculos pentru micile state de la Dunăre decât pentru acei vecini cari, aproape egali în putere și importanță politică, ar afla poate la urmă mijlocul de-a-și acorda interesele în detrimentul existenței proaspetelor formațiuni de state de pe malurile Dunării. Ținându-se însă pururea viu interesul puterilor apusene atât pentru libertatea navigațiunii Dunării cât și pentru existența statelor riverane, amândouă puterile mari, care prin apropierea lor tind a avea un cerc de influență legitimă în Orientul Europei, ar găsi în cooperarea pairilor lor o garanție îndestulă pentru menținerea influenței lor actuale, iar statele țărmurene un sprijin în contra lărgirii din cale afară a acelor influențe.

Interesul statelor apusene este așadar un element modelator pentru tendențele de predominare cari se dezvoltă din două laturi în Răsăritul Europei.

Iată ce a ce a voit Tractatul de la Berlin, iată în trăsurile cele mai generale politica națională ce ar trebui s-o urmeze un guvern Românesc.

Noi credem că, cu oarecare bunăvoință reciprocă, interesele mari ale puterilor și cele locale ale statelor țărmurene sunt armonizabile și că tocmai preponderanța esclusivă a unora e stricăcioasă unei asemenea armonii. Pân' acum a rămas cel puțin dovedit că această armonie e favorul și a unora și a altora, încât părăsirea terenului de drept creat de Tractatul de la Berlin ar da poate naștere unor complicațiuni pe cari statele mici de la Dunăre ar trebui, în interesul lor propriu și bine înțeles, să le eviteze cât se poate de mult. Și le vor evita din momentul în care vor renunța de-a face politică pe picior mare și se vor mulțumi cu dezvoltarea ce le-o acordă dreptul public pozitiv, stipulat prin tractatele europene.

❦