[31 mai 1881]

Închiderea chiar în mijlocul anului școlar a școalei de la Panteleimon a produs senzațiune în public și mai multe foi din capitală au stăruit să se deschiză iar școala, apelând mai ales la simțământul de dreptate și de iubire creștinească a celor ce aruncaseră pe sărmanii elevi pe drumuri. Însă aceasta se întâmplă în cele dântâi momente după închiderea școalei; în urmă sărmanii băieți aruncați pe drumuri au fost dați uitării și astăzi nimeni nu mai vorbește de dânșii. Credem însă că de astădată e vorba mai cu seamă de un principiu și de un interes public care trebuie apărat, deși fără îndoială copiii ca atari merită asemenea compătimirea noastră.

S-a închis o școală care funcționase mai mulți ani de zile și așa ni se pune înainte de toate întrebarea dacă tocmai țara noastră poate să privească cu indiferență închiderea uneia dintre puținele sale școli. Îndeosebi cea de la Panteleimon era afară de aceasta o școală specială. Erau acolo, afară de clasele primare, o școală de meserii, mai ales pentru lemnărie, și o școală pentru surdo-muți. În sfârșit, întregul institut era anume întemeiat pentru creșterea copiilor găsiți și în genere a copiilor orfani. Într-un cuvânt e vorba de un așezământ de binefacere și de cultură care a fost desființat și trebuie să știm dacă el putea să se desființeze ori cel puțin dacă erau destule motive spre a-l desființa.

Trecând cu vederea întrebarea dacă țara noastră are ori nu trebuință de un asemenea așezământ, ne vom mărgini deocamdată a constata că el a fost întemeiat — în mare parte cel puțin — din donațiunile acelora care credeau că țara are trebuință de dânsul și că desființându 'l se lovesc drepturile pioșilor donatori. Și ar fi foarte trist dacă nici chiar până astăzi nu ar fi străbătut la noi convingerea că o societate așezată pe temelii sănătoase nu poate să acorde nici unei puteri constituite dreptul de-a întrebuința fonduri pioase pentru alte scopuri afară de cele hotărâte de donatori. Fără îndoială statul a contribuit și el pentru întemeiarea și întreținerea institutului de la Panteleimon; însă aceasta nu-i dă de loc dreptul nici de a desființa institutul, nici chiar de a cere să i se restituiască suma contribuită, căci și el a contribuit spre același scop ca donatorii și n-a pus atunci când a contribuit nici o condițiune din care ar putea să-și deducă dreptul de a desființa institutul. Astfel contribuirea din partea statului e numai o dovadă mai mult că trebuința întemeierii unui institut ca cel de la Panteleimon era — cel puțin — de toți simțită. Statul are dar dreptul de control, poate chiar să nu mai contribuie pentru întreținerea acelui institut, însă dreptul de a desființa institutul nu-l poate avea decât în cazul când fondurile din care s-a înființat și se întreține nu ar fi destinate de pioșii donatori pentru scopul urmărit de acel institut. Iară dacă fondurile ar fi prea mici, încât din ele nu s-ar putea întreține institutul, nu rămâne decât să așteptăm ca ele să crească ori să facem un nou apel la inimele binefăcătoare, dar institutul rămâne în principiu întemeiat, căci altfel am lăsa să se crează că e nebun acela care jertfește o parte din roadele muncii sale pentru buna creștere a generațiilor viitoare.

Credem însă că institutul de la Pantelimon e atât de folositor încât merită să fie susținut chiar și în cazul când fondurile destinate anume pentru întreținerea lui ar fi prea mici.

Nu știm dacă până acum acest institut a răspuns la scopul ce-i este pus. Admițând însă că el s-a abătut de la scopul său tot nu putem admite că urmează să fie desființat, ci numai că trebuie reorganizat.

Lipsa de bani nu poate să fie un motiv serios pentru desființarea institutului. Ni se spune mereu că sunt mulți bani în țară și e peste putință ca, atunci când se votează mii și iar mii de lei cheltuieli de reprezentație pentru înalți demnitari ai statului român, să nu aibă bani pentru întreținerea unui prea slab dotat institut de binefacere. În același timp vedem că Eforia Spitalelor, din ale cărei venituri s-a întreținut pân' acum institutul de la Pantelimon zidește case nouă, plantează grădini, pune grilajuri frumoase, ba dărâmă chiar o biserică spre a putea zidi alta în locul ei; nu înțelegem dar cum Camera și cum guvernul, care au aprobat aceste cheltuieli, mai pot fi de părere că nu sunt bani pentru întreținerea unui institut în care copiii găsiți, orfani și surdo-muți găsesc un adăpost și o creștere potrivită cu interesele țării.

Care pot să fie dar cuvintele pentru care s-a desființat — precum sperăm, deocamdată — institutul de la Pantelimon? Aceasta e întrebarea pe care trebuie să și-o pună tot omul serios și credem că ar fi timpul ca opinia publică să nu mai rămâie în nedumerire asupra acestei întrebări.

❦