[31 iulie 1881]

„Pesther Lloyd“ scrie următoarele:

Știrea unei foi din Transilvania că emisari români ar fi făcând călătorii agitatorii prin Banat și Transilvania are nevoie de confirmare; cunoscându-se vigilența estraordinară a organelor noastre municipale, asemenea scormoniri, dac' ar exista în adevăr, n-ar rămânea necunoscute.

Cu toate acestea vestea se acordă pe deplin cu dulcile obicinuințe ale vecinilor noștri valahi. Nu mai e un mister că în școalele române s-a introdus harte cari întind noul regat dincolo de Transilvania, până la Oradea Mare și la Dobrițin. Și, chiar dacă nu s-ar ști aceasta, totuși cunoaștem foarte exact ce fel e atitudinea României în toate cestiunile cari ating interesele Austro-Ungariei. Rolul pe care 'nainte 'l juca Serbia a trecut asupra României și se exercită c-o impertinență care nu poate avea altă sorginte decât convingerea că marea putere austro-ungară se va arăta nesimțitoare față cu friponeriile acestea, stând pe gânduri de-a intra în certuri serioase cu micul vecin. Dar poate că oamenii din București totuși și-au făcut rău socoteala. Interesele esterioare și interioare de cari e vorba sunt cu mult mai însemnate decât ca să serve de jucărie celui mai tânăr dintre regate și neînsemnătatea nouăi monarhii nu poate fi o circumstanță atenuantă când e vorba de foarte însemnate interese ale Austro-Ungariei. Poate că va fi neapărat de-aface pe d-nii din București să simtă că e în puterea Austro-Ungariei de-a se aduce România la rezon.

Făr' a încerca câtuși de puțin de-a combate tocmai stilul impertinent de fripon al gazetei oficioase ungurești, care știe prea bine că presa română abia se ocupă vreodată de așa numita Ungarie îndeosebi și de marele d-lor regat, pe când d-lor de la Pesta își manifestă totdauna existența într-un mod neplăcut pentru orice om prin tonul ales cu care discută cestiunile privitoare la România, vom aminti numai că d-nii din Pesta, purtând la încoronarea regelui d-lor insigniile Țărilor române, au comis o friponerie mai mare și mai neiertată față cu un stat mic care n-a avut nicicând onoarea de-a face parte nici din posesiunile Sf. Ștefan, nici din acelea a vreunui alt sfânt unguresc. Minciuna primblată atunci pe ulițe în salve de tunuri și în strigările jidanilor cari formează majoritatea capitalei maghiare nu ne-au jenat deloc. De-aceea ar fi natural să nu-i jeneze nici pe d-lor hartele etnografice cari, conform adevărului, ar arăta că rasa română, nu regatul român, se întinde chiar și dincolo de Tisa în urma sterilității rasei maghiare și a corciturilor de nemți și de jidani cu cari găsește de cuviință a se reîmprospăta. Dacă, cu toate că Parlamentul unguresc consistă în majoritate din mameluci venali și vânduți în datorii, cu toate că administrația ungurească e compusă din tot ce e mai corupt și mai vițios, cu tot sistemul de exploatare evreiască, vitalitatea rasei române e superioară încercărilor impotente ale mamelucilor din Buda de-a o ruina, aceasta nu e desigur o vină a rasei române.

Cât despre emisari cari să turbure poporul cu nemulțumiri asupra guvernului, chiar dac' ar exista, nu credem că sunt necesari. Cel mai bun emisar pentru a turbura populația unui comitat e arătarea unui funcționar unguresc, bețiv, jucător de cărți, venal, fără nici o conștiință de datoria lui, și cel mai nimerit mijloc pentru a inspira odiul în contra ungurilor e guvernul unguresc însuși. Ar fi o greșeală ca emisari speciali să mai denigreze pe aciia în cari nimic n-a mai rămas de denigrat, cari pierd în joc de cărți și petreceri depozitele orfanilor și fondurile caselor de economii. Cavaleri de industrie, gineri ai miniștrilor ungurești pe cari poliția de-acolo se face că-i scapă, pentru ca abia în București să se puie mâna pe ei, sunt destui. Descoperirile presei maghiare chiar sunt față pentru a dovedi corupțiunea acelei pături de jidani, slovaci și nemți maghiarizați, cu predominarea cărora onor. Tisza fericește popoarele Coroanei ungare. Aci stă răul.

Criteriul statului unguresc întru a-și alege funcționarii și reprezentanții nu e, ca-n alte state, onorabilitatea sau capacitatea. Toți friponii, toate veniturile, tot ce-n celelalte naționalități e stricat, incapabil, lipsit de caracter e destul de bun pentru a se maghiariza și a împărtăși domnia exercitată în numele rasei maghiare, egal de nefericită și egal de exploatată cu toate celelalte popoare. A fi om de nimic, a nu ține la limba și naționalitatea sa e în Ungaria un merit și un titlu de-a deveni om de stat. E evident că un stat care, în principiu, se razimă pe oameni lipsiți de caracter, cari pentr-un interes oarecare renunță la sine însuși, cată să fie o sarcină pentru cetățean, un blestăm pentru prosperitatea publică.

Acesta e nervul probațiunii în discursul adresat de d. Mocioni alegătorilor săi din Banat. Acest bărbat onorabil a simțit în adevăr că un Parlament ca cel unguresc nici nu merită să-l aibă în sânul lui și de-aceea a renunțat de bună voie la problematica onoare de a-și mai reprezenta poporul său onest și laborios într-un Parlament ales prin corupție și prin împărțire de băuturi spirtoase. Dacă există o ironie de regim parlamentar, o caricatură a libertăților publice, un persiflaj al bunului simț și al moralei publice e desigur Adunarea care la Pesta decide soarta atâtor milioane de oameni.

La acestea să gândească oficioșii unguri, nu la hartele etnografice, ba nici măcar la interesele austriace pe Dunăre. Ungurii nici negoț au, nici corăbii pe Dunăre, nici nimic; cestiunile ating populațiunile industriale și comerciale ale Austriei, cari nu sunt maghiare.

❦