[5 februarie 1881]

Laudele pe cari foile guvernamentale le aduc amicilor lor politici și iluștrilor financiari pentru sporirea veniturilor statului, corespunzătoare c-o sporire egală a cheltuielilor, le-am împărtăși asemenea dacă nu ni s-ar prezenta unele inconveniente, pe cari le-am relevat adeseori fără însă ca signalul nostru să fi fost înțeles de confrații guvernamentali.

Să presupunem în adevăr, fără a concede, că finanțele sunt pe deplin echilibrate, că veniturile nu sunt deloc umflate și ajung în realitate la cifra de 120 milioane, că în fine această stare se datorește administrației guvernului actual.

Am voi să știm cum s-au sporit aceste venituri?

Produce poporul românesc mai mult? Se bucură el de-o sumă mult mai însemnată de bunuri, are la dispoziția sa mai multe satisfacțiuni, e economia lui înfloritoare?

Dacă această economie ar fi înfloritoare am vedea simptomele ei. Poporul, căci numai de el poate fi vorba, s-ar îmbrăca mai bine, s-ar hrăni mai bine, și-ar dura locuința mai încăpătoare și mai sănătoasă și în fine s-ar înmulți.

Dacă sporirea pur și simplu a veniturilor statului ar fi în toate cazurile un semn de fericire statele cari percep mai multe dări ar trebui să fie cele mai bine organizate. Lucrul nu e tocmai așa. Nu ceea ce percepe statul de la contribuabili e cestiunea principală, ci întrebuințarea productivă sau improductivă pe care el o face de acele venituri. Dacă acele venituri se cheltuiesc în mod improductiv, fie pentru a susține luxul claselor guvernante, fie pentru necesități politice chiar, în disproporție cu însemnătatea și puterile unei țări, banul perceput nu e aproape de nici un folos economic pentru popor.

În unele din statele apusene vedem în adevăr bugete foarte mari, dar serviciile pe cari statul le aduce în schimb cu banul contribuabilului sunt nu numai echivalente, ci întrec cheltuiala făcută. Prin sumele ce le consumă mecanismul statului se înlătură piedicile ce se opun producțiunii și schimbului; prin cheltuielile făcute i se ușurează oricărui producător condițiile în cari muncește, încât producțiunea crește în proporție cu cheltuielile statului și viceversa. Bunăstarea fiecărui individ sporește și, fiindcă bunăstarea e condiția bunului trai, media vieții fiecăruia devine mai lungă, copiii sunt crescuți în condiții mai bune decum fuseseră părinții lor, o generație și mai viguroasă, și mai aptă pentru producțiune ia locul celei ce se stinge.

La noi sporirea veniturilor statului înseamnă însă totdeuna diminuarea veniturilor fiecării economii private. Nu din prisosul producțiunii, ci, la clasele de jos, de-a dreptul din primele necesități, din plata muncii zilnice se percepe darea; mărimea contribuțiilor statului e echivalentă cu mărimea mizeriei populațiunii.

De aci se explică de ce rasa română descrește continuu ca număr și degenerează ca constituție fizică.

În adevăr

de la 1859-63 populația sporea cu 31,6 la sută

de la 1864-68 „ „ „ 15,3 „ „

de la 1869-73 „ „ „ 15,8 „ „

de la 1874-78 „ „ „ 11,4 „ „

deci ea descrește în mod constant în fiece an în raport de 6:3.

Dar chiar cu privire la țifrele acestea trebuie să facem o observare. Creșterea de 11,4 nu este a se atribui esclusiv românilor. Din contră sporirea populației românești productive reprezintă un procent și mai mic, pe când acei cari se sporesc mai cu seamă sunt populații consumătoare imigrate.

Din punctul de vedere al condițiilor de existență pentru mase putem zice că orice guvern anterior epocei reformelor a fost superior celor următoare, a fost mai ieften, mai potrivit cu trebuințele neînsemnate ale unei producțiuni asemenea nu tocmai însemnate.

La ce folos sunt atunci toate îmbunătățirile și tot progresul dacă ele se soldează cu însuși existența poporului nostru?

Știm bine că, odată intrați pe calea aceasta, orice pas îndărăt e greu, dacă nu cu neputință. Cu toată Constituția liberală, dar mai cu seamă egalitară, suntem mai departe decât oricât de adevărata libertate, mai departe decât oricând de acea elementară facultate a poporului de a-și fixa singur dările în proporție cu puterile lui. Statul nostru centralizat cere, mereu cere, pentru necesități de lux, pentru necesități factice chiar, și — din pământ, din iarbă verde — banii trebuie să iasă. Aci nu se mai întreabă nimenea dacă vrea sau poate să plătească: trebuie să plătească, căci mecanismul din centru îi cere mereu și-n fiece an cheltuielile se sporesc până la istovirea puterii impozabile a locuitorului.

Din cifrele de mai sus cititorul va vedea lesne în ce raport dezasturos stau reformele și pretinsele noastre progrese cu scăderea populației. Din vremea Unirii până la 1864 populația se 'nmulțea încă cu 31,6 procente. La 1864 plouă reformele — toate costând bani. Sporul populației scade la jumătate, la 15,3, și continuă scăzând.

Căci nu trebuie să uităm că toate reformele și toate libertățile costă bani. Fiece vorbă pe care un om cuminte ca d. Sihleanu o rostește, fiece șir ce scrie, deși nu produce nimic, ține bani, deci muncă. Dar orice ban care se ia contribuabilului — și în ce condiții grele și uzurare adesea, căci trebuie să se împrumute ca să plătească dările — orice ban, zicem, se scade din greutatea pânii săracului, deci din puterea lui musculară, din putința lui de-a produce. E drept că marile goluri ce se nasc prin scăderea poporului nostru se vor umplea, dar se vor umplea cu străini, căci imigrația lor e în termen mediu de 20.000 pe an de la 1866 încoace.

Vede oricine pentru folosul cui ne impunem dări, pentru folosul cui ne luptăm și muncim: pentru cei ce ni se suplantează. După înțeleptul Machiavelli un rău social care se observă nu mai e de lecuit. Rămâne numai a se constata că cea mai mare parte din meritele ce și le atribuie generația trecută sunt în realitate demerite și c-ar trebui să înceteze odată acel ton de îngâmfare al progresului pospăit când alăturea cu el vedem regresele reale.

❦