[5 iunie 1881]

Înclinam uneori a ne face iluzii asupra cancelarului de la Măgura, închipuindu-ne că în adevăr urmărește vreo idee politică sau națională. E prea adevărat că scopul nu justifică mijloacele și, oricare ar fi fost ideea pe care ar fi urmărit-o d. Ion Brătianu servindu-se cu speculanți ai intereselor publice pe cari frate-său îi amenință cu carantina sau ca maturi candidați pentru examene înaintea curții cu jurați, țintele sale politice trebuiau să sufere de aceasta. Scopul nu justifică asemenea mijloace, dar le-ar putea esplica măcar.

Dacă n-am fi renunțat de mult la această iluzie evenimentele celor din urmă zile ar fi izbutit a ne convinge că d. Ioan Brătianu nu urmărește nici un scop și că tot miezul politicei sale e de-a mănținea la putere corupția pentru ea însăși, ignoranța, specula intereselor publice pentru ele însele, în afară de orice ordine superioară de idei sau de interese.

Esplicația optimistă pe care o dădeau unii pentru retragerea d-lui Brătianu era: Acest om urmărea în adevăr regalitatea și neatârnarea deplină coûte que coûte: se servea deci în urmărirea scopurilor sale de tot ce e mai corupt, mai lesne de avut ca votator, mai mlădios. Spiritele independente, prea multă critică ar fi fost piedeci la ceea ce recunoscuse el că e bun ori salutar. Dar, odată poziția în afară a țării asigurată, el nu mai are nevoie de aceste elemente netrebnice de postulanți, cumularzi, speculanți ai intereselor țării. Va căuta a da o organizare internă țării, atrăgând în sfera ideilor sale elemente oneste și sănătoase sau sprijinindu-le pe acestea în tendențele lor, fără a se mai amesteca direct în afaceri.

O esplicare tot optimistă a retragerii era că voia să scape de d. Boerescu, care se prea angajase în cestiunea Dunării, și să dezlege mâinile eventualilor săi urmași.

Toate explicările acestea au fost greșite.

D. Ion Brătianu s-a supărat amar pe critica făcută de d. Chițu politicei sale în cestiunea Dunării; d-sa e solidar cu d. V. Boerescu și cu teoria emisă de acesta, pe care de mult am cunoscut-o, că „Dunărea nu e a nimănui și a tuturor“.

Cu toată blândeța cu care d. Chițu critica această teză a d-lui Boerescu, noi credem că ea e prea circumscrisă și se poate generaliza asupra țării întregi. Nu numai Dunărea, țara asta întreagă e a nimănui și a tuturor. Țara întreagă nu mai e decât un hotel ce aparține musafirilor eventuali cari se scurg din câteșipatru unghiurile lumii pe acest pământ; Parlamentul e un hotel pentru oameni fără tradiții și fără patrie hotărâtă, pentru Gianii și Cariagdii de toate categoriile; demnitățile statului sunt un hotel pentru absolvenții a patru clase primare și a unui curs de violoncel; ministeriile sunt hotele pentru cele patruzeci de terenuri de voiajori deosebiți care le-au populat în curs de șase ani și populațiile provizorii a acestei țări dau întregei activități publice un caracter provizoriu.

Noua Americă dunăreană seamănă mult cu prăvăliile improvizate ale târgurilor anuale, cu firmele, cu inscripțiile, cu mișcarea de-o zi; pe când vechea Românie istorică, cu tradițiile ei, semăna unei cetăți cu firme seculare, în care activitatea se urma de sute de ani pe aceleași cărări.

Am fi crezut un moment că și d. Brătianu urmărește reconstruirea acelei cetăți; dar am pierdut această credință. D-sa este și voiește să rămână căpetenia acelora cari cred că țara aceasta nu este a nimănui, este a primului ocupant. Ceea ce s-ar fi putut crede că e un mijloc pentru realizarea unei ținte politice este scopul însuși a d-lui Brătianu, este înstrăinarea. Și fiindcă nimic nu-i mai favorabil înstrăinării decât corupția, mijlocul pentru a înstrăina deplin țara, a o face nepăsătoare chiar de soarta ei, e coruperea sistematică a spiritelor prin erigerea în principiu de guvernământ a teoriei: că banul câștigat fără muncă și parvenirea cu orice preț e unica țintă a existenței omenești. Pe această cale d. Brătianu va ajunge în adevăr ca poporul istoric al țării, acest obiect al sistematicei esploatări, să prefere chiar dominațiunea străină dominațiunii patrioților de meserie.

❦