[5 martie 1881]

În privirea ideii de a ridica România la rangul de regat „Deutsche Zeitung“ din Viena cuprinde următorul articol, care ni se pare a rezuma punctul de vedere austriac în cestiunea aceasta, care merită desigur a fi cunoscut.

Contra voinței tuturor puterilor și tuturor tractatelor Țara Românească și Moldova s-au unit acum douăzeci de ani într-un singur stat. Chiar după ce faptul se complinise, cabinetele i-au refuzat ani întregi sancțiunea lor; ele nu voiau să recunoască noului stat decât o existență provizorie, fără de nume și cuvântul „România“ se evita cu teamă în orice act oficial; pentru Europa nu existau decât „Principatele Unite“.

De atunci România și-a cucerit de la puteri numele, de la sultan neatârnarea deplină; cu o statornicie tenace și-a creat bazele unei existențe sigure, necontestate de nimeni, însă nu numai indivizii, ci și popoarele și statele cresc, crescându-le aspirațiile.

Românilor nu le mai e suficient ca patria lor să poarte pe viitor modestul titlu de Principat; România nu poate fi mai mare, încleștată fiind între puternici vecini; dar voiește să însemneze măcar mai mult în lumea oficială; vrea să aibă un titlu care trage mai greu la cântar, care să-i dea rang și poziție între statele europene; voiește din propria autoritate să înainteze la regat.

Ministrul Brătianu a mărturisit însuși de la tribună tendența aceasta, și nu e îndoială că a și pus pe sub mână pe agenții săi să sondeze ce vor zice marile puteri față cu plănuita înălțare de rang a României. Se pare că la început principele Carol a voit să adopte titlul de „rege al românilor“, dorință contra căreia cabinetul din Viena va fi protestat desigur, nu numai în București, ci la toate cabinetele din Europa. Austria posedă între cetățenii săi proprii trei milioane de români și nu poate îngădui la granițele ei un monarh care într-o zi ar putea să-și interpreteze fals titlul și să se adâncească din „regele românilor“ în aspirațiunile unui rege al tuturor românilor. Și, într-adevăr, guvernul din București a și renunțat curând la această idee și voiește pentru principele ei numai designarea oficială de „rege al României“, care se va primi poate fără nici o rezervă de mai multe dintre puteri.

E aproape sigur că Anglia și Italia ar notifica numaidecât recunoașterea din parte-le a noului regat, în momentul în care li s-ar notifica din București în mod oficial știrea aceasta; Republica Franceză ar urma exemplului dat; Rusia asemenea n-ar rămânea îndărăt, pentru a recâștiga simpatiile pe jumătate pierdute ale românilor; deci n-ar mai rămânea decât Germania, care, cu toate relațiile ei cu germanul Hohenzollern, ar aștepta se vede ce va hotărî Austria mai întâi.

În Ministerul de Esterne din Viena atitudinea față cu această cestiune de etichetă a fost pân' acum cam rezervată: s-a relevat că un rege al României ar atrage după sine pe un rege al Serbiei; există temerea cum că noua strălucire ar produce în micii potentați ai Orientului ambiții nouă și dorințe nouă. Ca principate, statele lui Carol și Milan sunt destul de mari; ca regate li s-ar părea poate posesorilor lor prea mici și sărace. Toate cuvintele acestea pot fi drepte și întemeiate; noi credem însă că marea putere, Austria, ar face totuși bine să nu le întrebuințeze în privirea României. Vrând-nevrând, politica noastră orientală cată să urmeze marele principiu că interesele austriace din Orient nu se pot apăra decât prin favorizarea elementelor neslave. Turcia nu mai e capabilă de a exista; de mult e aruncată într-un trist provizoriu, deci cată a fi tratată ca atare; dar obnitenții și mlădioșii greci, războinicii albaneji, atât de geloși de neatârnarea lor, harnicii români, înconjurați și amenințați din toate părțile de slavi — aceste ginți sunt protejații naturali și aliații locali ai Austriei; ele sunt tăriile înaintate în Orient, stavilele în contra fluxului panslavist, care mai curând ori mai târziu va ieși neapărat din albie. Fie mai mult chiar decât o inofensivă dorință a ambiției care-i face pe români să-ți întinză mâna după o sclipitoare coroană de rege pentru Domnitorul lor; totuși Austria își va alege rolul celui mai cuminte dacă se va arăta coulante față cu micul stat vecin în această cestiune de formă. Se 'nțelege că această coulance cată să fie reciprocă și Austria are dreptul de a aștepta de la români mai multă prevenință decât pân' acum, dreptul de-a cere o compensație pentru oficiile sale. La Dunărea de Jos se decide tocmai acum o cestiune economică, vitală pentru statul nostru și, dacă o mână spală pe alta nu numai în viață, ci și în politică, „regele“ Carol va concede poate că recunoașterea Austriei face cel puțin cât un … avant-projet. Clară și transparentă e politica alianței austro-germane: ea caută în Europa menținerea păcii și în Orient dezvoltarea culturii; nu cu spada germană, ci cu munca germană ea voiește să deschiză Orientul și să-l ridice la înălțimea civilizației moderne. Viitorul rege al României poate fi în alianța celor doi împărați un al treilea, cu drepturi egale, și, intrând în această alianță, el nu va face decât să se asigure pe sine și țara sa în contra amenințătoarelor furtuni ale marii răsturnări orientale.

România seamănă unei mici insule care mai curând ori mai târziu amenință a fi înecată de valurile unui imperiu slav de sute de milioane și acest pericol nu se poate desigur înlătura prin satisfacerea unei deșertăciuni, printr-un titlu pompos, printr-o scânteietoare coroană de rege.

La acest articol n-avem de adaos decât că noua aspirațiune pare a deveni atât de costisitoare ca și așa numita Independință. Suma ce ne-a costat independința se compune din următoarele condeie: 10.000 de oameni morți, în condiție de mercenari, neputând fi țara lor considerată ca putere beligerantă; pierderea Basarabiei; cestiunea evreilor; ca consecință a acesteia răscumpărarea silită a drumurilor de fier; primirea Dobrogei fără Dominium Tristri al lui Mircea, adică fără un cap de pod, cu ridicola Arab Tabie, împresurată de teritoriu străin și dominată cu peste 20 metri de tabia Medjidiei. Fără însă a avea ce în arta militară se numește un cap de pod nimeni nu va fi naiv a ridica pod în bătaia tunurilor de la Medgidia. Iată condeiele independinței. Condeiele prețului regalității vor fi credem: prefacerea Dunării într-un râu străin; noi joncțiuni de drumuri de fier; apanage patriotice.

Astfel, în schimbul unor titluri, unor vorbe goale ce se aruncă, praf în ochii mulțimii, guvernul patrioților sacrifică însăși esența viitorului național!…

❦