Din epoca lui Matei Basarab

[9 august 1881]

Sub titlul Moldova acum două sute de ani ziarul „Bukarester Tagblatt“ a publicat următoarele:

Din izvor sigur ni se anunță că nu demult s-a găsit în arhiva orașului Stettin (Prusia) două documente istorice foarte remarcabile, cari sunt de o valoare neprețuită pentru istorie și pentru România. Unul din aceste documente este un tractat de alianță încheiat la 1650 între principele moldovean Tudor Ștefăniță și regele Carol X, din Suedia, contra polonezilor. Al doilea document este o cronică a mijlocitorului suedian care a fost însărcinat cu încheierea acelui tractat și în care se află o descriere interesantă a stărei de cultură de atunci a Moldovei.

Principatul avea atunci o armată bine instruită de 120.000 oameni. Administrația era regulată, deja existau școli, și legislațiunea era astfel organizată încât se putea număra între țările cele mai civilizate de atunci. Această stare folositoare o datorea Moldova predecesorului lui Ștefan Tudor, principelui Vasile Lupu, care a înființat prima tipografie în România, clădind biserica Trei Ierarhi din Iași, una din clădirile cele mai monumentale ale României.

De un interes deosebit este următorul pasaj în numita cronică a mijlocitorului suedian. El zice între altele:

„Am sosit în Iași în timpul nopței și am fost primit la barieră de către un oficier al principelui, care m-a condus în palatul princiar. Sosind în Curtea acestuia, garda prezenta arma, cu care ocazie mi se păru curios că căpitanul comanda în limba nemțească. Întrebând despre motivul acestui lucru, mi s-a răspuns că principele Tudor, care a trădat pe predecesorul lui în calitate de secretar domnesc, punând mâna pe tron, de frică să nu pață și dânsul tot așa a angajat un regiment nemțesc, făcând dintr-însul garda lui personală“.

Cronicarul, care după cum se vede ochea totul bine, descrie până la cele mai mici amănunte moravurile și obiceiurile moldovenilor, traiul lor, ba până și aranjamentul lor. Deja atunci era în Iași în uz Scrânciobul, pe care cronicarul îl descrie cu deamănuntul.

„În urmă, principele Tudor a fost silit să părăsească țara, refugindu-se la credincioșii lui amici, la suedezi. Senatul din Stockholm l-a primit cu mare distincțiune, acordându-i în considerația înaltelor sale facultăți spirituale o pensiune anuală și dându-i pentru locuință castelul de lângă Stettin. de unde întreținea o corespondență statornică cu tatăl său, care trăia în Varșovia, și care corespondență trebuie să se afle în vreo arhivă rusească“.

Din mici trăsături de caracter, pe care cronistul știe să le grupeze cu dibăcie, ni se prezentă înaintea ochilor figura lui Tudor în mod plastic. El ni se arată ca un om energic, care nu se sparie de nimic, care cuprinde cu ochiul sigur situația politică de atunci a Europei și care apoi nizuiește a asigura Principatul în contra tuturor atacurilor prin întărirea puterilor militare. În privirea vederilor sale filozofice de stoic, el și în nenorocire a suportat cu statornicie soarta sa și a știut să-și păstreze până la momentul din urmă sprintenia spirituală și un interes viu pentru viața spirituală a timpului său.

Nu e nevoie, pentru cunoscător, a adăoga că aceste documente vorbesc de epoca de strălucită memorie a lui Matei Basarab, când Țara Românească avea 150.000 de ostași, Moldova 120.000; o epocă pe care am invocat-o de atâtea ori zilele trecute în discuția noastră asupra deosebirilor de rasă din România.

În darea de seamă a foii germane s-a strecutat o eroare de nume. Nu Tudor Ștefan ci Ștefan Gheorghe îl cheamă pe acel viteaz boier care-n înțelegere cu Matei Vodă răsturnase pe câtva timp pe Vasile Vodă Lupul, ca pedeapsă pentru vrăjmășia nejustificată a acestuia în contra bătrânului și valorosului domn al Munteniei. Mai amintim că există un portret xilografat excelent al lui Ștefan Gheorghe, din vremea lui, și că, afară de Suedia, Parlamentul Engliterei i-a votat asemenea o însemnată pensie.

❦