[10-11 august 1881]

Ce vor maghiarii cu aliații lor evrei de la „Pesther-Lloyd“ și de la alte ziare oficioase cu tonul plin de necuviință și de venin pe care-l țin față cu românii în genere, cu statul român îndeosebi? Ploaia de invective căzute ca din senin din nenumăratele foi ungurești au ele vro rațiune suficientă, subiectivă măcar, sau sunt produsul căldurilor caniculare ale acestei veri? În asemenea caz se 'nțelege că gheața la cap și dusă de apă rece sunt mijloace de înduplecare și liniștire de mai sigur efect decât raționamentele; și manifestațiunile nepoliticoase și nepolitice ale presei maghiare au nevoie mai mult de un tratament solid hidro-terapeutic decât de argumente în contrariu logice sau … materiale.

Ciudată priveliște ne prezintă țările de dincoace de Laita. O rasă puțin numeroasă, de 4 și jumătate milioane, ca cea maghiară, incultă, fără o dezvoltare intensivă a muncii naționale, servă de pretext la o mulțime de cavaleri de industrie, maghiarizați de curând, evrei, slovaci, nemți ș.a. pentru a supune unui tratament barbar și nelegiuit popoarele Coroanei Ungariei, popoare în genere mai vechi pe acele teritorii decât rasa maghiară însăși. Și, când aceste popoare, fie români, fie sârbi, fie alții, nu vor să se lase a li jupi pielea și a li se stâlci organele graiului cu nodurile dulcei limbi ungurești, atunci țipete și vaiete că se prăpădește patria lui Arpad, că e înaintea unui abis.

Dar fie înaintea unui abis. Ce mai pagubă! O formațiune politică de poltroni și de gură-cască mai puțin, iată totul. Cu înlăturarea d-lor Ugron și Bartha nu se desființează nici popoarele Ungariei, nici brazda ei.

Zi cu zi li se substituie maghiarilor alte elemente, mai trainice și mai muncitoare. Nu le-a rămas în realitate decât privilegiul ce și l-a creat de-a ocupa funcțiile publice; încolo negoțul e 'n mâna evreilor și a germanilor; institutele de credit, întreprinderile industriale, navigația sunt pe mâinele străinilor; orașele sunt populate de străini. Un vânt în schimbătoarea lume politică și maghiarii părăsesc scena mai săraci, mai ignoranți, mai neputincioși decum au intrat pe ea la 1866.

Această conștiință a neputinței și nimicniciei proprii 'i arde și 'i mănâncă. Un temperament iute și ordinar 'i face și mai incapabili de-a suporta cu înțelepciune căderea și ruina vădită, deci caută a-și răzbuna pe oameni nevinovați neputința lor proprie și și inventează când emisari români în Ardeal, când Daco-România, când alte năzbutii toate.

Un popor care nu e nici destul de cult, nici destul de numeros pentru a fi atât de suficient și care formează abia a treia parte din populația țării ce-o stăpânește, fără umbră de drept și prin subrepțiune, ar trebui să fie mai modest. Aducându-și aminte de câte a suferit el însuși, ar trebui din contra să sprijine și să încurajeze tendențele de emancipare politică, intelectuală, economică a conlocuitorilor de altă limbă, ca astfel toate naționalitățile, unite într-un mănunchi, să reziste cu mai mult succes inamicului comun, care e totdeuna o civilizație superioară. Se urmează însă din contra. Dintr-o țară cu populație rară cum e Ungaria emigrează mii de oameni pe an în … America; populațiile pământene scad la număr și sărăcesc, încât evreii de la „Pesther-Lloyd“ propun colonizarea șesurilor cu nemți. Și, cu toată starea aceasta de lucruri, maghiarii vor să silească pe oameni de-a deveni maghiari? Este aceasta cu putință?

S-a văzut vrodată ca o minoritate incultă și săracă să-și impună naționalitatea sa altor popoare dacă nu superioare, cel puțin egale cu ea? Nu s-a văzut nicăiri, nu se va vedea nici aci.

Norocul maghiarilor consistă, la dreptul vorbind, în împrejurarea că bătrânul Deak a cunoscut prea bine că maghiarii singuri ar fi incapabili de a forma un stat independent. De aceea i-a lipit de partea de dincolo de Laita, ca pe frații siameji. Românii, precum și celelalte popoară, au legături vechi cu Casa de Austria, mai vechi decât autonomia ungurească, și decât statul unguresc de proaspătă memorie. Dacă ungurii s-ar dezlipi de Austria, dacă ar înceta principiul ce-i face posibili, nu multe săptămâni ar trece și s-ar alege praful de regatul d-lui Tisza și consorți.

Tot respectul pentru monarhia habsburgică pre cât prezintă principiul unei pacinice conviețuiri de popoare deosebite și străine unele de altele. Dar de la această fericită idee de stat, care e tot ce se poate mai ingenios ca echilibru de puteri, până la monomania și esclusivismul maghiarilor e o deosebire cât cerul de pământ. Desigur că nu vom include în stima noastră pe betyarii foilor ungurești și pe ovreiașii de la „Pesther-Lloyd“.

Ș-apoi ce aere își dau?

Ce-ar face Anglia în ocazia cutare? Anglia? Dar înainte de toate în Anglia funcționarii nu fură; exemplare de oameni de stat ca d. Lonyay nu există; membrii Camerei Comunelor nu au diurnele vândute la cămătari pe ani înainte, ca membrii ilustrului Parlament din Pesta; veniturile a zece lorzi sunt egale cu veniturile Ungariei întregi. Anglia n-are nevoie de coloniști străini, ea care colonizează lumea; în fine oameni de rasă engleză se numără cu sutele de milioane, nu sunt patru milioane și jumătate. Cine are puterea Angliei, averea și producțiunea ei și mai cu seamă mintea ei poate să-și dea și aerul ei. A compara însă o biată stirpe tătară, fie cât de energică, cu rasa anglo-saxonă și a aștepta de la ea minunile celei din urmă e curată copilărie.

❦