Literatură populară. Palavre, anecdote, taclale ș.a.

[4 octombrie 1881]

Nu e popor care să fi intrat în contact cu românul fără ca acesta să-și bată joc de el. Sunt nenumărate anecdotele populare în cari se iau peste picior grecii, evreii, nemții, ungurii, polonii, muscalii; asupra țiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum și-au făcut biserică, ce predică le-au ținut părintele Porgație și popa Mătrăgună, cel de viță bună. Crezul și cele zece porunci s-au răstălmăcit de către român și s-au potrivit neamului; despre bulgari există asemenea o lungă povestire a lui Hagi Ivat craiul, care a vrut să ia Țarigradul înarmat c-un praz; despre sârbi asemenea, c-un cuvânt despre toți.

Un obiect predilect al ironiei populare e popa și călugărul. Mulțimea cea mare de călugări și lipsa de cultură a clerului laic și monastic vor fi fost în mare parte cauza acestei ironii.

Din această ramură puțin cultivată a literaturii populare d. Baican ne trimite câteva probe, cari desigur vor interesa.

Între mulțimea aceasta de tipuri, românul însuși apare isteț și batjocoritor, personificat ici în Pepelea, colo în Păcală.

Cronicele noastre, descrierea din vremea lui Matei Basarab făcută de diaconul Paul din Aleppo, scriitorii poloni mărturisesc că la mesele domnilor Basarabi și Mușatini se cânta și se glumea mult. Astfel bunăoară cântecul dezgropat:

Ștefan, Ștefan, Domn cel mare, Seamăn în lume nu are

se cânta unisono de către toți mesenii. Măscăricii își făceau mendrele, zicându-i lui Vodă „măi vere“, curțile domnești erau pline de cimpoiași, ospețele țineau câte douăsprezece ceasuri în șir, și-n această viață, pentru care Miron Vodă Barnoschi zice că „dulce Domnia la Moldova“, răsuna numai din când în când buciumul războinic chemând Vrancea și Câmpulungul, Soroca și Tigheciul, Țara de Sus și Țara de Jos sub cei doi vornici ce comandau aripele împotriva dușmanului. Pe cai, cărora le ziceau:

Așterne-te drumului Ca și iarba câmpului La suflarea vântului…

țara s-arunca, o adevărată vijelie, spre margine, și vai de neamul ce-i încăpea pe mâni.

Ceea ce presupunem este însă că în vremea unora dintre dinaștii români cată să fi existat o epocă literară ale cărei rămășițe fragmentare se mai găsesc astăzi și cari pe zi ce merge se împuținează.

Anecdotele au îndealtmintrelea proprietatea de a se schimba cu timpul și de a se adapta actualității; multe pot fi de tot moderne.

Bogăția consonantică și vocalică a limbii îi dă înlesnire românului de-a imita cu ușurința pronunția altor popoare, pe când celelalte cu greu deprind fonologia limbii noastre.

Reproducând aceste anecdote nădăjduim că autorul lor își va continua lucrarea, în care arată talent, și se va sili să dezgroape mai târziu poveștile lui Pepelea, cari sunt fără contestare mai vechi decât aceste ce scăpară din contactul cu străinii.

❦