Moartea lui Alexandru I

[2 aprilie 1881]

Alexandru I s-a urcat pe tron în urma unei crime, a cărei pregătire o cunoscuse desigur, dar ale cărei consecințe este probabil că nu le prevăzuse. În aparență, conjurații nu plecaseră decât numai să impună lui Paul I o abdicare forțată și pentru acest caz ei se asiguraseră de complicitatea morală efectivă a lui Alexandru. Acest suvenir lugubru apăsă asupra vieții și a finitului noului împărat, căci cetim în ziarul medicului său Wylie două anecdote destul de semnificative: în timpul ultimei sale maladii monarhul zise într-o zi către d. Wylie: «Lăsați-mă, știu eu ce-mi trebuie, liniște, singurătate, repaos …» într-o altă zi îi zise:

«Amicul meu, nervii mei au trebuință de îngrijire; sunt într-o dezordine îngrozitoare». «Aceasta este un rău, replică Wylie, de care regii sunt mai adeseori atinși decât particulari». «Mai ales în timpul de față, răspunse cu voiciune Alexandru … Ah! Am destule cuvinte ca să fiu bolnav». — În fine, într-o altă zi, fiind în aparență fără nici un atac de friguri, împăratul se întoarse fără veste către doctorul, care era singur prezent:

«Amice, strigă el, ce faptă, ce îngrozitoare faptă!» Și el fixă asupra medicului o privire teribilă și neînțeleasă. D. Wylie adauge că prin aceste cuvinte s-a început delirul; apoi el mai declară că «Nu-și poate permite să intre într-alte amănunte asupra originii afecțiunilor morale ce le simțea împăratul».

Alexandrul I n-avea fii — cată să credem pe maiorul Masson, pe care l-am citat deja povestind moartea Caterinei. Această mare prințesă veghease cu îngrijire asupra inocenței nepoților săi, pentru ca, însurați devreme, să aibă copii pe când erau încă foarte tineri. Cum se pare, Alexandru I fu însurat prea tânăr. Deci al treilea frate al său, marele duce Nicolae, era chemat să-i urmeze pe tron, în urma renunțării marelui duce Constantin. Imperiul rusesc era foarte agitat la 1825; în statul major al armatei intraseră idei liberale, aduse din Franța; emigrațiunea lăsase teorii filozofice în Rusia la boierii cei mari și mai ales la femei. Împăratul Alexandru I nu urma această mișcare; din contra, sub dominațiunea morală a d-lui Krudner, el devenise un visător, un mistic. Poate că destinul său a fost să cedeze iute tronul severității brutale, și religioase în același timp, a marelui duce Nicolae. Iată cum se narează moartea sa: „El se dusese la Crimeea pe la finele anului 1825, spre a cumpăra teren la Urjanda și a face să se construiască acolo un palat. După câteva vizite făcute contelui Woronzow, prințesei Galițin, împăratul se duse succesiv la Sevastopol, la Bacci-serai și la Klostow. În ultimele zile ale călătoriei sale, deși temperatura se răcise, împăratul voi să facă o călătorie pe țărmii acestei mări putride și adeseori fatală rușilor și fu cuprins de un frig, încât la 18 noiembre se întoarse la Taganrog cu un acces de friguri; el scrise în aceeași zi la împărăteasa mamă că nu se simte bine, dar că se păzește și că nu va fi nimic. Din nenorocire el își făcea însuși iluziuni asupra stării, sale. Crezând că n-are trebuință decât de repaos, de liniște și îngrijire, a refuzat la început remediele prescrise de medicul său; însă de la 25 frigurile, cari nu fuseseră decât intermitente, degenerară în friguri bilioase inflamatorie și continue. Erizipelul pe care-l avea augustul bolnav la picior dispăru, ceea ce îl sperie, încât strigă: «Voi muri ca și sora mea». Numai atunci se decise a lua remediele prescrise. Lipitorile aplicate îi calmară inflamațiunea pentru câteva ore; însă frigurile luară în curând un nou caracter de intensitate. Starea bolnavului devenea tot mai rea și împăratul, simțindu-și pozițiunea, dori să primească sânta cuminecătură. Ziua de 28 o petrecu mai fără cunoștință, fără a putea vorbi și într-o stare de letargie sau de convulsiuni nervoase. La 29 starea i se amelioră, ceea ce fu o rază de speranță. Se cântă un Te-Deum în biserica din Taganrog; împăratul adormi în acea zi puțin înainte de a se face ziuă și nu se deșteptă decât pe la nouă ore dimineața. Câteva momente înainte de a se deștepta, soarele răsărise luminos și promitea o zi frumoasă de toamnă; împăratul observă aceasta și strigă cu o voce înțeleasă și cu un aer de satisfacțiune: «Ce frumoasă zi astăzi!» El chemă pe împărăteasa și, sărutându-i mâna, îi zise: «Trebuie să fii foarte obosită?» Și apoi recăzu într-o slăbiciune spăimântătoare. În acea seară încă oarecari simtome favorabile în starea sa hrăniră speranța ce aveau în însănătoșarea sa. O vizicătoare se aplicase, stomacul era degajat, se aștepta cu siguranță o criză și fericitele efecte ce se sperau de la ea asupra mersului maladiei. Dar la 30 orice speranță dispăru; starea augustului bolnav devenea din ce în ce mai rea. Seara simți o astfel de slăbiciune încât nu mai putu înghiți remediele prezentate. La 1 decembre, o jumătate oră înainte de moarte, ieșind din letargia ce n-avusese în 24 ore decât intervale marcate prin delir, Împăratul adeseori își deschise ochii, văzu toate persoanele cari erau împrejurul său, pe augusta sa soție, pe baroneasa de Diebilș, pe prințul Wolkowsky, pe doctorul Wylie … El nu mai putea vorbi, dar își conserva toată memoria. El recunoscu pe toți și, făcând un semn împărătesii, îi luă și-i sărută mâna, strângând-o la inima sa; părea că-i zice ultimul adio; și, în timpul tăcerii profunde și dureroase ce provoca această scenă sfârșiitoare, el își dete ultima suflare la zece ore cinzeci minute de dimineață. El avea patruzeci și opt de ani; domnise douăzeci și patru de ani și asistase la asasinatul părintelui și al moșului său, precum și la moartea extraordinară a bunicei sale. De aci se pot înțelege preocupațiunile teribile ce i-au făcut amare ultimele zile ale vieții sale.

❦