[1 aprilie 1881]

Adevărul doare. Pe la 3 martie, pe când nu era încă vorba de proclamarea regatului, pe când d. Brătianu răspundea evaziv d-lui Vernescu, am crezut de cuviință a rectifica unele erori ale primului ministru, care, neștiind ce va să zică Domn, precum nu știe nici ce e cancelar, căci în genere foarte puține știe arhigrămăticul nostru, am dovedit și am putea dovedi încă că Domn cu vocativul „Doamne“, atribuit șefului statului român, nu 'nseamnă nici împărat, nici rege, ci mare duce.

La aceasta „Românul“ zice:

Este sau nu evidinte că, dacă ceva poate opri pe puterile străine de-a recunoaște rigatul, aceste cuvinte ș-analize ale partitei conservatoare erau făcute de-a înlesni străinilor pretestele de-a se opune … Și ca să îndemne și mai bine la rezistență pe străin etc.

Mărturisim și noi că pentru străini am vorbit, dar nu pentru străinii din Apus, ci pentru pretinșii români și patrioți de meserie de la noi. De aceea am și pomenit de Palestina și Greco-Bulgaria.

Adeseori am enunțat în coloanele noastre un adevăr dureros, pe care l-am constatat din lipsa de pietate ce o au patrioții pentru trecut, adevărul că rasa determinantă a sorții acestei țări nu mai este cea românească, ci sunt străinii românizați de ieri alaltăieri.

Oricine înțelege ce însemnează rasă. E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, Pherichydis sunt, politicește vorbind, români, naționalitatea lor politică e cea românească; însă ferească Dumnezeu sfântul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsându-se deoparte din Maramureș, de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XIII-lea și al XIV-lea și care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor țări de la 1200 și până la 1700. N-am avea decât să punem pe micul Giani alături c-un mocan de la Săcele, de la Vatra Dornei, de la Breaza ori de la Câmpulung pentru ca orice om cu minte să râză ținându-se cu mânile de inimă de colosala deosebire de rasă.

Un mocan din ținutul Sucevei ori a Câmpulungului are de patru ori mai mulți creieri, deci și mai multă minte decât mica escelență a lui musiu Tache, care, comparat cu ceea ce numim noi rasă română e, între noi vorbind, o speță de caricatură.

Dar se va zice: d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti sunt românizați. O mare fericire pentru neamul românesc nu este aceasta, dar în orice caz a fost o datorie pentru ei de-a se adapta țării care i-au ocrotit și i-au hrănit, au făcut din ei ceea ce sunt astăzi. Din împlinirea acestei datorii suntem departe de-a le face un merit. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi și Carada, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moștenirea esclusivă și istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de sine și nu despre el e vorba.

Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbește românește; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului românesc. Știm foarte bine că acest adevăr o să fie neplăcut pentru mulți onor. liberali, dar el trebuie spus „odată, ca să li se ia gustul de-a mai pretinde monopolul naționalismului și românismului.

Există multe indicii, atât în numirile localităților și râurilor, precum și în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formațiunii statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Țara Românească Argeșul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul care se varsă din stânga în Bistrița, râu ce izvorăște din Maramureș. Pe când în Țara Românească aflăm Câmpulungul ca ținut și descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munților, un Câmpulung tot ca ținut și descălecătoare. Înainte sau abia după formarea statelor române vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegise în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Și aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la carele ei țineau cu sfințenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conștiința poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noștri Domni n-au găsit de cuviință să-l codifice. În fine unitatea actuală a limbei vorbite, deși e în parte un merit special al epocei lui Matei Basarab, dovedește totuși că și în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericești, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeași; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunțată a limbei dovedește însă o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice și latine sau latine și ilirice, destul numai că, din al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia (a. 579) oastea condusă de Martin și Comențiol e compusă din oameni ce vorbesc românește. Tot acest neam apare mai târziu în Dacia, iar asupra originei lui se ceartă până azi învățații. Sigur e că, deși au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Cuvântul pentru care nu sunt și nu pot fi slavi este linguistic. Legile după cari cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte românești și-au sfârșit demult evoluțiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone limba lor era formată de secole deja, încât, deși cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, escepție făcând de vreo patru sau cinci vocabule cari privesc păstoria.

E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deși au avut epoce de bogăție și de glorie, au fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie în secolul trecut că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii cari merită a fi în fruntea civilizației. Desigur că Hoffman n-a avut nefericirea de-a vedea căpățânele de mac de pe umerii d-nilor C.A. Rosetti și Giani sau buturuga bulgărească de pe umerii cuviosului Simion. În sfârșit Virchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, și cel albanez e identic cu al rasei române, cu al mocanilor noștri de azi.

E poate indiferent pentru politicianii noștri ce anume rasă determină soarta acestui popor; ba sunt mulți oameni cărora le e indiferent ce oameni vor locui pe acest pământ: greci, nemți, bulgari, numai espresia geografico-politică a țării să fie aceeași. Pentru aceștia de ex. e indiferentă încetățenirea evreilor sau colonizarea țării cu nemți. Dar pentru istoric nu e indiferent. Istoricul va trebui să constate că există o luptă, fără conștiință poate, fără claritate de vederi, dar o luptă de rasă între elementele autohtone ale țării și între cele scurse după vremuri în mlaștina gospodăriei turcești. În orașele de șes ale Țării Românești au imigrat de peste Dunăre rase intelectual sterpe, fizic degenerate. Ele au viciat spiritul public, au viciat instituții și limbă, pentru că vârsta lor etnică e prea înaintată ca să se poată asimila sau pentru ca să fie capabile a concepe cu toată tinerețea organică a simțirii și a caracterului o idee generoasă sau un adevăr. Nu e deloc de mirare că, pe când regenerarea națională pornea în veacul al XVII-lea din Târgoviște spre Ardeal, în secolul al XIX-lea ea pornea din Ardeal spre București. Jupân Bucur — fie-i țărâna ușoară! — era fără îndoială mocan, dar prin strunga prin care treceau odată oile lui au trecut mai târziu alte soiuri de dobitoace.

Dar să lăsăm pe vechii fanarioți deoparte. Nu al lor e meritul c-au domnit în Țara Românească, ci a lui Baiazid Fulgerul și-a lui Mahomed II. Nu există tip de mizerie de caracter și de inteligență ca împărăția bizantină, din momentul în care restul de suflare romană l-a părăsit, încât Babilonia și Asiria, chiar mica Palestină au avut o mai mare influență asupra civilizației decât împărăția răsăritului, devenită grecească. Prin ei înșii n-ar fi ajuns niciodată la vrun rol în România, dar au ajuns în calitate de ciraci și de slugi ai turcului.

Să venim la noii fanarioți. Nimiciți politicește de mișcarea atât de neînsemnată a lui Tudor și a o mână de boieri moldoveni și munteni, ei s-au românizat repede repede.

Se știe că copiii rahitici cari au nevoie de var pentru formațiunea oaselor mănâncă varul de pe pereți prin instinct, neștiind pentru ce. Tot astfel rasa etnic rahitică a noilor fanarioți a 'nceput să mănânce la românism. C.A. Rosetti și Carada scot o gazetă căreia îi pun numele „Românul“, oarecum esclusivul român, românul cu monopol. Acest „Român“ e scris într-o limbă săracă, c-un dicționaraș de cel mult una mie vorbe cu totul cosmopolite precum „ingerință, existență, giurisprudință, iniorință etc“.

Iată de ce întâmpinăm cu neîncredere orice înnoitură pornită de la acești oameni de ieri de alaltăieri, cari n-au simț istoric, nu cunosc trecutul țării, nu sunt capabili a înțelege spiritul și înclinațiunile adevăratului popor românesc și al căror patriotism se măsură cu lefuri, cumul, diurne, pensii reversibile, sinecure etc. Acesta e îndealtmintrelea un secret public în România și nu suntem noi singuri cărora să le fie rușine în adâncul sufletului când se află că până și Constituția, legea fundamentală și de drept public a țării, s-au croit de către doi neoromâni (Carada și C.A. Rosetti) cari s-au întrolucat într-o noapte pentru a determina soarta României.

❦