Moartea lui Nicolae I

[4 aprilie 1881]

Vorbind de moatea țarului ne servim de o broșură oficială, scrisă în limba rusească și intitulată: Ultimele ore ale vieții împăratului Nicolae I. Acest prinț a fost un suveran foarte religios, un auster părinte de familie, un om politic mult atașat tradițiunilor națiunii sale. Fiind puțin accesibil ideilor de progres, el s-a arătat foarte ostil teorielor și faptelor pe cari revoluțiunea franceză de la 1830 și 1848 le răspândise sau provocase în Europa. El făcuse mari dificultăți spre a recunoaște monarhia franceză din iulie. El a combătut din răsputeri guvernul din februare. Cât despre guvernul din 2 decembre, consacrat printr-un plebiscit, el îl considera ca o personificațiune a antilegitimității. După douăzeci și nouă de ani (1825-1854) de o domnie destul de fericită, își văzu prestigiul compromis într-un război în care alianța turcilor, englejilor și francejilor îi pregăti serioase încurcături. Opiniunea Rusiei, a nobilimei sale, a armatei sale, chiar a familiei sale, n-a putut să-l oprească; primele neizbânde ale armelor sale îl iritară. În acest moment broșura oficială rusească începe să nareze moartea acestui august personaj. În cursul anului 1854, munca necontenită, grijile politice și altele îi zdruncinaseră sănătatea înfloritoare până aci, și constituțiunea cea robustă. Deși mai de multe ori a fost silit să zacă, niciodată însă n-a voit să se publice buletine despre sănătatea sa. La 9 februare 1855, deși d-abia însănătoșat, trecu în revistă trupele cari erau să intre în campanie.

Medicii, voind să i se opună, el îi întrebă: „V-ați îngriji de boala mea dacă aș fi simplu soldat?“ — „Desigur, Sire, răspunseră medicii, n-am permite nici unui soldat să iasă din spital dacă, ar fi în starea în care se află Majestatea Voastră“. — „Ei bine, faceți-vă datoria și lăsați-mă să-mi fac pe a mea!“ A doua zi împăratul iar făcu imprudența de a ieși, răul se mări și plămânul drept fu atins. Vineri la 11 fu nevoi să întrerupă datoriele religioase ale primei săptămâni din postul mare, pe care-l ținea cu toată familia, și căzu iar în pat. La 17 februare pericolul deveni așa de evident, așa de amenințător, încât medicii crezură că trebuie să-l facă cunoscut marelui duce moștenitor. Acesta se decise să prevină pe augusta sa mamă, care, susținută printr-o tărie ce numai credința o inspiră, se duse lângă patul murindului. Împăratul nu se aștepta la vizita împărătesei; ea se aplecă și-i zise cu o voce prea dulce: „Amicul meu, n-ai putut să-ți termini devoțiunile începute, nu te-ai cuminicaț cu noi ca altădată; de ce n-ai face-o acum? Știi că pentru un creștin nu e alt remediu mai salutar și că, mulți bolnavi s-au simțit în urmă, mai ușurați“. „Cum! răspunse iute împăratul, aici în pat? Aceasta e imposibil! Sunt totdauna fericit, totdauna doritor să-mi îndeplinesc datoria; voi face-o când voi fi în picioare, când Dumnezeu îmi va da forțe. Altfel m-aș putea eu prezenta înaintea lui culcat, dezbrăcat?“ Acest respect și fervoare avea el pentru lucrurile sfinte. Împărăteasa păstră tăcere; ochii ei se umplură de lacrimi și forțele o părăsiră. — „Sunt eu oare în pericol? întrebă împăratul …“ apoi se opri îndată și el se pregăti să primească sacramentele. La două ore după miezul nopții medicul, pe care împăratul îl onora cu încrederea sa, pierduse orice speranță de a prelungi viața bolnavului. Animat și în același timp îngrozit de sentimentul marei și austerei datorii ce avea de împlinit și pe care venea să i-o amintească un bilet scris în grabă de unul dimprejurul împăratului, el se hotărî să declare adevărul augustului muribund. El începu să vorbească de întâlnirea sa cu duhovnicul Maj. Sale, „o cunoștință bună și veche“. „Da, zise împăratul, este un om demn și brav; când l-ai cunoscut?“ „În niște împrejurări foarte triste, răspunse doctorul, când cu ultima boală a Doamnei Mare Ducese Alexandra Nicolaevna; ne-am adus aminte ieri cu Maj. Sa împărăteasa; cât ar dori ea ca să-i permiteți a veni să se roage lângă patul vostru, pentru ca Dumnezeu să vă deie sănătate cât mai curând“. Împăratul înțelese; el întoarse spre medic o privire fermă și întrebătoare și, cu vocea sa ordinară, zise: „Spune-mi deci, ce e? Am să mor?“ Apoi ordonă să cheme pe fiul său cel mai mare, apoi pe fiul său Constantin cu ceilalți copii și pe împărăteasa. Însuși împăratul anunță apropiata sa moarte marelui duce Alexandru; membrii familiei cătară să se retragă, făcând loc duhovnicului Maj. Sale. După ce a fost împărtășit, familia intră iarăși; el ordonă să anunțe prin telegraf la Moscova, Varșovia și Kiev că împăratul moare și, vorbind de sine însuși ca și cum n-ar mai trăi, el adause: „Împăratul zice adio Moscvei“. Împăratul mai trăi câteva ore, păstrându-și mintea întreagă, prescriind oarecari demersuri și încurajând pe ai săi.

Pe când, după invitația sa, preotul cetea rugăciunile de agonie, împăratul îl ascultă cu o mare atențiune. El făcu adeseori semnul crucii și în fine își apăsă buzele pe crucea din mâna preotului. Nemaiavând forțe de a se exprima prin cuvinte, el arată preotului, printr-o ultimă privire, pe împărăteasa și pe moștenitorul, ca și cum i-ar fi zis să-i consoleze și să se roage pentru ei. De aci nu mai părăsi mânile lor, cari le strângea în ale sale. În fine, douăzeci minute după amiazi strânsoarea mânilor sale dispăru cu ultima bătaie de inimă.

❦