Statutele creditului mobiliar

[3-4 august 1881]

Nu era greu de prevăzut, chiar fără a cunoaște statutele, că Creditul Mobiliar Român va avea aceeași activitate pe care-o au societățile străine de soiul acesta; că nici negoțul, nici producția, ci specula o să fie rațiunea lui de-a exista. Azi, când „Românul“ ne comunică un estras de statute, o vedem și mai limpede aceasta. Din totalitatea de 57 de articole statutare nu ne interesează în adevăr decât art. 4 cu alineatele lui: operațiunile societății. În numărul acestor operațiuni întâmpinăm și câteva de credit comercial, ba chiar fonciar, în aliniile 3, 4, 7, 9, 11. Celelalte operații sunt aproape esclusiv afaceri de speculație și de haute banque.

Iată dar acele operații:

Al. 1. A subscrie și emite, cu sau fără garanție, în totalitate sau în parte, toate împrumuturile de stat, orașe, stabilimente publice, precum și orice acțiuni sau obligațiuni de societăți civile și comerciale, în special a acelor cari au de obiect întreprinderi de căi ferate, canaluri, mine și alte lucrări mari publice și private.

Precum am mai zis-o, e cu totul indiferentă pentru Creditul Mobiliar productivitatea acelor întreprinderi de căi ferate, canaluri, mine, lucrări publice ori private. E indiferent dacă drumul de fier viitor ar avea ceva de transportat, dacă mina va cuprinde metale, dacă canalul se va renta. Activitatea Creditului consistă în a cumpăra sub pari sau al pari titlurile emise și de-a le desface c-un câștig cât se poate de mare. Operația desfacerii în detail săvârșită Creditul Mobiliar e cu desăvârșire degajat de orice răspundere față cu publicul și cu acționarii.

Alinea 5. A dobândi, scompta, negocia, vinde, schimba, da în depozit orice efecte publice, acțiuni și obligațiuni etc.

Acest alineat arată limpede că speculațiunea la bursă de acțiuni și obligațiuni e un esențial atribut al Creditului.

Alinea 10. A face pentru comptul celor de-al treilea cumpărări și vânzări de orice fel de fonduri publice, acțiuni, obligațiuni etc.

Aci Creditul se 'nsărcinează, față cu aceia cari n-au timp de a specula singuri, de-a utiliza fondurile lor în agiotaj.

Alinia 12. A emite obligațiuni cu condițiune ca să fie reprezentate pentru suma lor totală prin efecte publice, acțiuni sau obligațiuni cel puțin echivalente, aflate în portofoliu.

Pentru a atrage în cercul ei o speculațiune din ce în ce mai largă de titluri Creditul va emite obligațiuni fondate pe efecte de portofoliu echivalente! Dar cine face ca ele să fie echivalente? Tot Creditul.

Să admitem că suntem în Paris și Creditul are în portofoliu acțiuni de ale Companiei Imobiliare cari se cotează cu 900 (și fac în realitate 18).

Creditul va emite deci obligațiuni echivalente cu cota de 900 (pe când în realitate n-are decât o fondațiune de 18).

În genere ceea ce subscrie, emite, negociază, vinde, schimbă Creditul e supus unor vicisitudini atât de neașteptate, atât de păgubitoare pentru cel din urmă detentor al titlurilor în cestiune care e publicul capitalist, încât e clar că Creditul, când vinde, ridică titlurile la bursă la cota cea mai 'naltă posibilă; când cumpără, le scade la un preț de nimic.

Astfel Creditul Mobiliar din Paris a făcut operații ca cele ce urmează.

A vândut Companii Mobiliare cu 900. Azi nu le ia nimeni nici cu 18.

A vândut obligațiuni ale aceleiași companii cu 280 bucata. Azi stau la 140.

A vândut acțiuni ale minelor din Bingham cu 600. Azi stau 100.

A vândut acțiuni ale tramvaiului Paris sud cu 700. Azi fac 160.

Creditul General Francez a vândut asemenea publicului cu 600-700 franci titluri cari au căzut apoi la 100, la 20, la zero.

Din punct de vedere economic titlurile unei întreprinderi se clasează mai exact prin subscripție publică. Depuse la o bancă, publicul le cumpără cu capitalurile lui disponibile. Dacă întreprinderea merge bine, titlurile se vor urca în măsura productivității lor, dacă e mediocră, ele vor scădea în aceeași măsură. Prețurile ce se formează sunt însă naturale, stau în legătură cu producțiunea întreprinderii.

Cumpărate însă en gros și desfăcute en detail de un puternic institut de bancă, acesta are puterea de-a crea prețuri artificiale urcate când vinde, prețuri artificiale scăzute când cumpără. Creând însă prețuri artificiale urcate pe cari Creditul, nu întreprinderile le câștigă, e evident că se retrag bani din negoțul cu mărfuri reale, din întreprinderi ce produc bunuri reale, pentru a-i arunca în întreprinderi viitoare, c-o producțiune nulă poate.

Creditul Mobiliar nu e bancă de comerț. El nu primește acții pentru a le vinde una câte una pentru un comision; el cumpără acțiile en gros, pentru a le urca cât se poate de sus și a le vinde. După ce, desfăcute odată, prețul lor a scăzut, el le cumpără din nou, le reurcă și iar le vinde, indiferentă fiind valoarea lor intrinsecă; căci, având la dispoziție un capital de 40 și mai bine de milioane, el poate urca în sus hârtia cea mai rea, scădea la un preț de nimic hârtia cea mai bună. Puțin îi pasă dacă întreprinderile pe cari le-a patronat merg bine sau nu.

O bancă de comerț e interesată a propaga împrejurul ei gustul muncii, sobrietatea, ordinea, prevederea în afaceri, exactitatea în angajamente; o bancă de speculație e tot pe atât interesată de-a răspândi gustul jocului, câștigurile repezi fără muncă în socoteala altuia, cutezanța în speculațiuni, disprețul pentru valoarea intrinsecă a afacerilor. Banca de comerț exercită în societate rolul unei magistraturi, cea de speculă escitează necontenit cele mai rele patimi.

Și aceasta e independent de caracterul personal al oamenilor; necesitățile profesiunii sunt superioare; nu scapă nimeni de ele†. Și-n banca comercială și-n cea de speculațiune scopul individual imediat e, în adevăr, de-a câștiga bani. Dar pentru a câștiga mult, bancherul speculator nu are nevoie ca clienții săi să lucreze mult și bine, ca să fie inteligenți, activi, cinstiți. Banca de speculație n-are nevoie de asta; îi e de ajuns să 'ntâlnească capitaliști dispuși a juca. Sunt ignoranți? Cu atât mai bine. N-au curajul de-a munci? Cu atât mai bine. Sunt răi, intriganți? Cu atât mai bine. Cu atât mai mari vor fi beneficiile băncii, cu atât mai asigurat jocul. Dacă există undeva capitaluri onest angajate într-o producțiune care aduce încet o dobândă mediocră? Speculatorul le cheamă cu mare zgomot, le ia de la muncă și le-aruncă în specula unor întreprinderi necunoscute, unde pier.

Dacă speculația e un joc, desigur că șansele nu sunt egale. Cel ce ține bancul riscă puțin; dar cei ce iau parte la joc întâmpină foarte mari riscuri, mai ales când nu sunt obicinuiți.

În operații solide de comerț Creditul nu poate concura cu Banca Națională deoarece capitalul lui nu poate fi nicicând atât de ieften precum e cel de hârtie privilegiată pe care aceasta din urmă are dreptul de a o emite. Prin urmare ținta Creditului e evidentă: speculațiunea.

† Courcelle-Seneuil, Traité des opérations de banque, pag. 147.

❦