[5 august 1881]

Ce poftește „L'indépendance roumaine“?

Crede că prin declarații în contra tezei deosebirei de rasă din România se înlăturează un adevăr? Că se supără mulți asupra unui adevăr atât de izbitor, înțelegem; ne pare rău pe de altă parte că așa este, dar amicus Plato, magis amica veritas.

Pentru a ilustra teoria noastră am citat vorbele autentice ale lui Matei Basarab. Nu din întâmplare, nu cum citează ziarul francez pe Mihai Vodă sau pe Ștefan, cari n-au a împărți nimic în cestiunea aceasta, ci pe acel Matei Basarab care spune clar, limpede:

stătură stăpânitori țării oameni străini nouă, nu cu legea, ci cu neamul și năravurile cele rele, adică greci, cari nu se îndurară a pune jos obiceiurile cele bune, bătrâne al țării, pentru care curând le fu a aduce țara, la risipire desăvârșită și la pustiire.

Acestea le spune la 1639 Matei Vodă.

La 1669 Radu Vodă (Leon) zice:

și atuncea grecii iară ne-au fost împresurat cu vânzările și cu camețele ca și acum, până ce i-au fost scos țara și părintele Domnie mele cu mare ocară de aici ca pre niște oameni răi.

Când scriu acești Domni memorabilele lor cuvinte pentru lupta între elementul autohton și cel imigrat?

Unul 60, altul 30 de ani înaintea domniei fanarioților.

Când scriem noi?

Șaizeci de ani după domnia fanarioților.

Și dacă Matei Basarab, pentru care lupta în contra elementului etnic străin, puțin numeros pe atuncea, era ușoară, vorbește în asemenea mod, ce să zicem noi când peste brazda acestei nefericite țări au trecut una sută douăzeci și unul de ani de domnie fanariotă, când în atâți ani orașele șesului s-a umplut cu asemenea oameni cari „nu se îndurară a pune jos obiceiurile bune, bătrâne ale țării pentru care curând le fu a o aduce la risipă și la pustiire?“

Și oare nu se văd efectele acestei dominațiuni? Niciodată țăranul n-a fost mai mizer decât azi, niciodată sarcinile ce i s-a impus mai grele, niciodată regimul alimentar mai rău, niciodată munca mai multă, niciodată clasele curat consumatoare cari nu produc absolut nimic mai numeroase și mai lacome de bani. Acest regim e atât de rău încât, într-o țară cu populație rară, aceasta scade; iar medicii militari constată până și degenerarea continuă a rasei.

Dar oare nu vedem cum acești oameni pun țara să le plătească mizerabilele lor patru clase primare plus violoncelul cu zeci de mii, cu sute de mii de franci?

Da! Cu milioanele bugetului, stoarse din firele de grâu ce le produce numai țăranul, întreținem sterilitatea fizică și morală, lipsa de caracter și de inteligență adevărată a acestor oameni.

Dovezi avem în toate ramurile vieței publice.

Avem de exemplu de bine de rău o literatură. Citeze-se numele tuturor cari au scris un șir de literatură sau știință adevărată, fie Șincai ori Hasdău, Alecsandri ori Gr. Alexandrescu, Odobescu, Marțian, Strat, Cost. Negruzzi și oricâți alții. Pe niciunul nu-l cheamă nici Giani, nici Pherekydis, nici Carada.

Între miile de cranii ce formează plebea guvernantă de politiciani de meserie, unul nu e în stare a scrie un șir pe care să-l poți citi fără scârbă morală. Dacă cităm în teatru pe Millo, în pictură pe Grigorescu, în muzică câțiva germani, am încheiat-o. Nicăiri nu vedem Caradale. Incapabile de a pricepe un adevăr, fie științific, fie artistic, dacă le întâlnim le vedem lipsite de umbră de talent adevărat, cercând a specula arta ce n-o posedă, precum speculează naționalitatea ce n-o au, patria ce nu-i a lor, gloria națională pe care n-au creat-o.

Și nici e minune. Mihai Cioran, adiutantul lui Tudor, ne povestește că la 1821 se superpusese peste toată populația istorică o pătură foarte numeroasă de străini, în toate funcțiile, în toate mănăstirile, în toate bisericile, în toată viața publică.

Aceasta e rădăcina adevărată a funcționarismului.

De aceea nu e de mirare ca într-o țară, românească înainte de Tugomir Basarab, un ardelean, Lazăr, să fie de nevoie pentru a redeștepta sentimentul naționalității.

Dar ce mai la deal la vale? Orice etnolog străin, german ori francez, a recunoscnt și va recunoaște că în cea mai mare parte pătura superpusă acestui popor e neromână. Neromână nu cu legea civilă, nu cu dreptul public, nu cu constituția, ci cu neamul și cu obiceiurile rele. Atât de străini încât nu le e cu putință nici de a înțelege pe român, precum acesta îi ocolește și nu vrea să-i înțeleagă pe ei.

Dar sunt mari patrioți acești oameni?

O! ostentativi patrioți, foarte guralivi, foarte înfocați când afacerile scabroase și pensiile sunt în perspectivă.

Dar ce să fie alta dacă n-ar fi apucat această breaslă, acest negoț, această meserie a speculei patriotismului reversibil? Ce ar fi Carada în alte țări decât a noastră, la Brașov bunăoară, cu titlurile și meritele ce le are? Măturător de uliță. Ce-ar fi Giani e tutti quanti?

Advocați de mâna a treia fără nici o însemnătate. Ce ar fi C.A. Rosetti? Un bufon mai mult în stânga extremă și desigur că ultramaghiar, ca toți mamelucii, pe când la noi se gerează în ultraromân.

Da! această plebe românizată de la Tudor încoace joacă în Țara Românească același rol pe care evreii îl joacă în Moldova. Deosebirea e numai că evreii sunt de zece ori mai onești, mai morali, mai umani decât oamenii aceștia.

Și în privința patriotismului adevărat sunt de același calibru. Evreii în timpul unei invazii au avut patriotismul de-a denunța pretinsa lor țară și a cere îngenunchearea ei; d. C.A. Rosetti găsea, în timpul aceleiași invazii, că singura grijă a țării trebuia să fie a lua cu asalt Plevna internă, Plevna reacțiunii.

Dar au mâncat pâinea exilului. Risum teneatis. După cum știm de la martori oculari, această pâine era atât de bună cum nu se află în Țara Românească. Îi vedeai tologiți la cele dendâi restauranturi, ba luând pensii de la visteria turcească, ba bătând la tălpi averea câtorva naivi de boieri de neam ca Goleștii, cari au avut lipsa de bun simț de a se amesteca politicește cu aceste gunoaie ale României.

La 1921, cine va ajunge, poate că acești oameni vor fi putut deveni români, dacă nu vor fi precupețit demult țara bucată cu bucată cătră evrei și nemți, dacă România va mai exista ca expresie etnologică, nu ca expresie geografică.

Și cine știe dacă mănținerea espresiei geografice cu sacrificiul celei etnologice nu e de un folos problematic?

Oare nu vedem că în procesul de sacrificare a naționalității române care se consumă sub Carol îngăduitorul ajungem să ne fie scârbă de noi înșine?

Dacă în adevăr, prin vicisitudini neterminabile, ne-am chinuit ca neam în războaie, în mizerii, neavând nici timp de a ne cultiva, nici liniștea de a ajunge la bun trai, pentru a ajunge în urmă la asemenea rezultate, de a vedea Caradalele și Pherekyzii, străinii aceștia, rățoindu-se, fără merit și fără compensație, în demnitățile publice și formând pătura menită a escamota încet-încet din mânile rasei române moștenirea ei istorică atunci în adevăr la ce ne mai și permitem luxul unui stat propriu?

Din acest punct de vedere, dureros și crud ca orice cunoaștere de sine însuși, poate fi cineva un foarte bun român și totodată un foarte rău patriot. Unui român adevărat i-ar putea fi atât de scârbă de aceste adunări încât să prefere un guvern străin onest, care să asigure dezvoltare morală și materială a rasei române, unui guvern pretins național, compus din tot ce Orientul a avut mai infect și mai netrebnic. Tot astfel popoarele din Austria preferă absolutismul, cu toate rigorile lui inevitabile, liberalismului dominant al pseudogermanilor galițieni, cari dictează la Viena și a pseudomaghiarilor din Buda.

Dar ziarul francez ne citează războiul. Iată vorba mare care se aduce ca mijloc de convingere, precum advocații cei răi ai Copiilor de pe natură citează pe Ștefan la început, pe Mihai la coadă în procese comerciale. Ce are-a face una cu alta?

Țăranul din Vrancea, de la Vaslui, s-a bătut cu calitățile înnăscute rasei lui din timpi strămoșești. Guvernanții din București l-au tratat însă cu calitățile înnăscute rasei lor, l-au lăsat să moară de foame și să degere de frig în câmpiile Bulgariei.

Pe când adevărații viteji, pe care îi acopere țărâna, zăceau în căderea ninsorilor și sub stoluri de corbi rotitori, într-o nespusă părăsire, vitejii reversibili și guvernanți din București destupau sticle de șampanie în onoarea mironosițelor de strade și berării cari împluseră pe-atunci capitala. Erau ctitori d-nia lor de așezăminte de bună cuviință.

Nu ni se mai citeze războiul. Nicicând deosebirea dintre rasa autohtonă și cea venetică nu s-a dovedit mai pe față decât atunci. Nicicând puterea de sacrificiu a populațiunii istorice n-a fost mai mare, mârșavele spoliațiuni ale Mihăleștilor și Chirițopolilor mai numeroase, mai inumane, mai vrednice de marele cordon al Sfintei Cânepe.

Nu e timpul, nu e locul de-a vorbi de toate câte s-au petrecut în vremea războiului.

Dar va suna și ceasul în care se va face lumină și asupra conferințelor de la Livadia și asupra regimului de foame și de mizerie la care-a fost supusă oștirea noastră.

❦