[14 ianuarie 1882]

Discuția iscată prin observările ce „Binele public“ le-a făcut la adresa noastră nu e sleită desigur prin întâmpinarea noastră din numărul de ieri. Am avea multe de adaos, mai ales împotriva intențiilor reacționare pe cari ziarele au obiceiul de-a ni le atribui, deși am dovedit de atâtea ori, cu documente și cu istoria în mâna, că asemenea intenții sunt cu neputință în România, a cărei dezvoltare a fost întreruptă și ștearsă o sută și mai bine de ani. Cine mai contestă, în adevăr, libertățile materiale și morale garantate prin constituție, cine își poate aroga dreptul de a le contesta?

Nimeni nu-i contestă celui mai sărac și mai neînsemnat cetățean al statului nostru dreptul și putința de-a ajunge prin muncă și înțelegere oricât de sus va vrea pe scara socială și e o curată invenție de-a mai crede că există cineva în țara aceasta care să susție privilegii de clasă, onori și prerogative deosebite pentru familiile cutare ori cutare. Aceste prerogative s-au îngropat și au trebuit să se îngroape. Un popor care a avut nefericirea de-a fi guvernat o sută douăzeci și unu de ani de străini și care, prin această împrejurare, a trebuit să-și piarză simțul său istoric și conștiința marilor datorii cătră stat, ce erau legate de vechea organizare socială, nu mai admite, nici poate admite o organizare pe clase, cari se distingeau nu prin mulțimea drepturilor, ci prin gradul datoriilor.

Care e dar sâmburul cestiunii de controversă?

Nici un altul decât de-a se asigura prin organizarea dinlăuntru ridicarea sigură a meritului și a muncii la un nivel superior și a răsplăti această muncă, dându-i o influență relativ mai mare în afacerile publice.

Cine însă distinge între merit și demerit, între fondul serios al învățăturii și al curajului și aparențele lui împrumutate, între autorul original al bunei sale stări, al sorții, al învățăturii lui și între plagiatorul aparențelor?

„Românul“ răspunde: „poporul“ în care toate voturile sunt egale și unul nu valorează mai mult decât altul.

Noi zicem asemenea „poporul“ dar așa cum l-au creat Dumnezeu, nu cum și-l închipuiesc demagogii c-ar fi făcut după un singur colegiu. Poporul, cu destingerile pe cari natura le-a pus în el când i-a dat unuia mai multă minte, altuia mai mult curaj, unui al treilea un mai vast spirit de întreprindere, armonia c-un cuvânt, nu unisonitatea monotonă. Poporul, da! Dar în acest popor noi credem că d. Vernescu bunăoară, care are talent și avere, cată să aibă o înrâurire mai mare asupra sorții lucrului public decât un alt cetățean, care n-ar avea nici talent, nici avere, nici spirit de muncă. Și legea-i dă o sferă mai mare de influență, înscriindu-l în colegiul I.

Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei și ale decadenței unui stat omenesc: despotismul și demagogia. Și despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să degenereze cele mai nobile facultăți ale lor, patimele bune și inteligența; precum demagogia are acelaș fatal efect prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise și mari, văzând în față-le biruința constantă a mediocrității și a șiretlicului.

Așadar încă o dată: nimeni nu gândește, nici poate gândi la restabilirea unor privilegii a căror esență medievală, datoriile către stat, au dispărut.

Un boier vechi sub domniile române era aproape sclavul statului. Lui i se tăia capul dacă un punct al țării era călcat de străini, el trebuia să servească fără plată în mai toate funcțiile publice, el trebuia să fie gata la orice chemare a Domnului și răspunzător cu viața pentru dreptatea oricărui din actele sale.

Și prerogativele? Vro bucată pustie de pământ spre șesul ce mărginea țara către dușmani, pe cari le vindea… pe-un cal alb, precum dovedesc o sumă de documente, și dreptul de-a coloniza acea pustietate, dacă putea și în condițiile în care putea. Aceste condiții au fost poate originea acelor privilegii.

Din momentul în care esența acestor prerogative, datoriile cătră stat, au încetat, din momentul ce prerogativele politice s-au prefăcut în drepturi private, ele au trebuit să cază și au căzut.

Dar de facto mai există familii istorice în România? Cu atât mai bine pentru ele și pentru țară. Dacă sunt în stare să-și păstreze averile întregi și numele vechi curat, e fără îndoială un folos. Dar de jure nu mai există; de aceea cel care nu e vrednic a-și păstra numele sfințit de istoria acestor țări va cădea fără îndoială și se va duce acolo de unde întoarcere nu mai este, în sânul nimicniciei și al uitării.

Deci nu în ordinea de idei a privilegiilor de clase mai pot consista deosebirile de vederi între partizile din România, ci numai în organizarea luptei pentru existență a poporului românesc în contra piedicelor ce i le opune superioritatea străinilor, lipsa lui proprie de cultură și de prevedere.

În decursul atâtor ani de luptă nu ne-am ținut numai pe terenul negațiunii și al polemicei, ci am susținut în mod consecuent și am rezumat în programul nostru: că voim monarhia constituțională, alegerile pe colegii, pentru ca să nu se neutralizeze înrâurirea firească a învățăturii și a muncii; conservarea elementului național prin conservarea proprietății imobiliare în mânile lui; conservarea și dezvoltarea meseriilor ca corespunzătoare cu tot atâtea aptitudini naționale; mijloace protectoare ca sprijin vremelnic al acestor aptitudini; simplificarea organizării prea costisitoare; crearea unui învățământ real paralel cu cel clasic; condiții de admisibilitate pentru funcționari administrativi; stabilitatea celor judecătorești.

Este una din aceste idei cu care liberalii independenți de la „Binele public“ să nu se unească? Credem că nu e.

Dar asupra mijloacelor de executare sunt deosebiri? Fie.

Le vom discuta și nu ne îndoim că onor. confrați ne cred îndestul de capabili de-a primi pe cele mai bune, fără a invidia sau contesta paternitatea ideilor cuiva. Dacă onor. confrați împărtășesc asemenea idei și se intitulează liberali și democrați, am putea s-o facem și noi, deși nu ne-a fost nicicând rușine de-a ne intitula conservatori, de vreme ce voim a păstra și țara, și libertățile, și avutul, și aptitudinile poporului românesc; voim să le păstrăm și să le întindem, prezervându-le de primejdiile despotismului pe de-o parte, ale demagogiei pe de alta.

„Binele public“ afirmă că noi am fi susținând că nu există decât două tabere: albi și roșii. Noi nu știm nimic de afirmarea aceasta.

Ceea ce putem susține însă de bună credință este că două curenturi de idei există numai în țară, unul conservator, pe care-l împărtășește „Binele public“ cu „Timpul“ și unul demagogic, care tinde la republici, la sufraj universal, la lipsa de orice garanție de onestitate și învățătură pentru demnitarii publici, c-un cuvânt la domnia oarbei întâmplări și a patimilor oarbe în locul stabilității și a progresului prin merit și prin muncă.

Repetăm o idee a lui Montesquieu, zicând: primejdiile unui stat liber sunt totdauna înlăuntru, nu în afară. A asigura uzul libertății și a înconjura abuzurile, iată menirea unui partid conservator într-o țară liberă. Nu Cartago a învins pe romani pe cât timp la ei domnea libertatea disciplinată, care i-a ridicat atât de sus; dar a dărâmat Roma și a umilit demagogia în cele două forme ale ei, a maselor și a despoților.

Dar ni se vorbește de emigrați, de dizidenți și așa mai departe. Nu cerem și nu putem cere ca cineva să se grupeze decât împrejurul steagului. Aceasta ar fi în contrazicere cu libertatea în discuția ideilor și noi căutăm să convingem oamenii, nu să-i siluim. Se convinge mintea, se siluiește și se înduplecă voința. Motivele de separare între grupuri cu aceleași idei sunt adesea atât de adânc personale, atât de determinante numai pentru cel ce se desparte, încât am fi nedrepți să erigem în vină pururea capitală necesitatea care înduplică voința individuală a cutăruia ori cutăruia. Ni se vorbește bunăoară de Centru. Ei bine, „Presa“ nu ne-a spus nicicând și credem că nici „Binele public“ nu știe pentru care cuvinte politice s-au făcut acea sciziune. Motive practice cari au determinat voința acelor domni pot să fi fost multe; cuvinte, rațiuni de stat n-au fost nicicând.

Dar „Binele public“ prin ce se deosibește de noi? Prin nume, prin eticheta „Liberali independenți“. O serie de idei diametral opuse ideilor noastre, sufrajul în contra colegiilor, republica în contra monarhiei, străinismul în contra naționalității, eligibilitatea demnitarilor statului în contra numirii lor pe temeiul învățăturii, onestității și stagiului nu am văzut până acum în „Binele public“.

Să-i spunem noi însă prin ce se deosebește: prin temperament. De-un temperament mai energic și mai verde, nu ne-am sfiit niciodată de-a numi conservatoare ideile de păstrare ale statului român și a le opune demagogiei cosmopolite, botezate cu numele de „liberalism“ și desfrâului naturilor catilinare cari tind să pună mâna pe demnitățile statului fără a compensa suirea lor prin merit, prin muncă, prin talent.

Alții, speriați de calomniile repetate douăzeci și cinci de ani de-a rândul de organul demagogiei, s-au sfiit de-a se numi conservatori.

Aceasta ni se pare singura deosebire între conservatori și celelalte grupuri ale opoziției, o deosebire despre care cititorul ne va permite să credem că nu merită o discuție serioasă.

❦