[17 septembrie 1882]

Friguri de reforme au cuprins capetele, pân' acum destul de pozitive, ale oamenilor noștri de stat, cari pregătesc viitorul în coloanele gazetelor.

În unele foi din străinătate apare pe pagina a treia, după anecdote și diverse, câte-un „sfat pe zi“, care cuprinde când rețete pentru a obține o mai bună recoltă de sparanghel, când un leac în contra boalelor de ochi, când prepararea unui nou fel de șoriceasă. Foaia de căpetenie a partidului dominant ne fericește asemenea aproape zilnic cu câte-o rețetă de reformă: azi se reformează justiția, mâine agronomia, apoi biserica, școala, regimul economic, administrația comunală și județeană — c-un cuvânt totul. Se știe că noi românii suntem oameni lesne crezători. Nu ne-am îndoit nicicând că un text de lege, votat făr' a fi fost citit, e în stare să schimbe obiceiele rele ale administrației și ignoranța tuturor. Un șir de paragrafi traduși repede din franțuzește de vrun șef de biurou e după părerea noastră în stare a schimba brazda țării și caracterul populațiunilor, încât din ziua promulgării și până mai apoi să ne trezim atât de departe în privirea tuturor progreselor realizabile încât să ne mirăm noi înșine de ceea ce ne-a găsit.

Cu toate acestea observatorul chiar superficial al maniei de reforme va vedea lesne că boala aceasta devine acută mai cu seamă în unele momente — asupra alegerilor. Când alegerile sunt aproape totul e rău, totul trebuie reformat. Atunci în istoria monotonă a unei mizerii permanente, în contra cărei nu există alte remedii reale decât munca și cultura, intervine epizodul vesel al bunelor intențiuni, al propunerilor de reformă radicală, cari, ca varga magică a vrăjitorilor, să preschimbe ca din senin pustietatea în grădină, colibele în palate și un popor sărac într-o turmă de regi. Aceste planuri de reforme ne dau în adevăr ocazia de-a făgădui, de-a deschide pentru câteva săptămâni cutia vestită a Pandorei și a lăsa să fluture pe dinaintea oamenilor iluziile transparente ale tuturor bunurilor din lume. Odată alegerile făcute, marii reformatori de ieri recâștigă temperamentul lor apatic și oriental și țara…? merge mereu cum a mers sute de ani, sub auspiciile singurei divinități care-a mai rămas în fundul cutiei Pandorei — a mizeriei…

În România mai avem a lupta c-un incovenient statornic în viața noastră publică. Din ceea ce oamenii scriu și zic nu poți deduce ceea ce ei vor. În cele mai multe cazuri trebuie să lași tot vravul de vorbe de-o parte și să ghicești intenția lăudabilă a reformatorului, care e în genere cu totul alta decât aceea pe care marele om o pretextează.

Astfel ni se 'ntâmplă și cu reforma electorală propusă de d. C.A. Rosetti. Teoretic o discutăm destul de bine și arătăm în destul de învederat că zadarnică e orice reformă pe cât timp oamenii asupra cărora se aplică nu știu nici a citi și a scrie, neavând posilibitatea de-a judeca interesele publice. Aceste cuvinte, cari ar fi în stare a convinge pe omul ce caută adevărul și care nu se ferește de-a fi convins, nu vor avea nici un efect asupra omului care știe prea bine unde tinde și a cărui țintă e mai mică decât cea pretextată — paralizarea corupțiunii în alegeri — însă e cu mult mai practică și mai pozitivă.

Această țintă este de-a se perpetua la putere.

Se știe că, dac-a fost vrodată cu putință a răsturna un guvern la noi prin opinia publică, inițiativa a plecat de la colegiul I și al II-lea. Colegiul al IV-lea votează aproape totdeuna cu guvernul și după comanda administrației; colegiul al III-lea, mai ales în orașele din provincie, unde clasă de mijloc mai nu există, e asemenea guvernamental.

Dacă vom enumera pe membrii opoziției conservatoare și liberale vom vedea lesne că cei mai mulți deputați opoziționali își datoresc mandatele lor acestor două colegii, unde, cu toată corupțiunea, tot mai există neatârnare materială și morală. Ce voiește dar d. C.A. Rosetti? Să nimicească cu totul influența acestor colegii, băgând în ele pe delegații țăranilor, cari, struniți de subprefecți și perceptori, vor vota pururea cu guvernul. Pentru a ajunge la acest scop dumnealui nu se dă 'ndărăt nici înaintea celei mai reacționare idei; propune restrângerea dreptului politic al țăranilor. Țăranii vor alege numai pe jumătate atâți delegați, decum aleg astăzi. Va să zică când e vorba de-a paraliza colegiul I și al II-lea prin delegați țărani, pururea guvernamentali, d-sa devine chiar neliberal și restrânge capacitatea politică a trei din patru părți a populațiunilor României.

Reforma fiind constituțională are nevoie de votul unei Camere de revizuire. Precum Victor Hugo propune pacea eternă, cu condiția ca un ultim și mare război să înlătureze toate nedreptățile de pe pământ, marele nostru reformator își promite ca, prin o ultimă presiune electorală, să obție o asemenea Cameră și o asemenea reformă de la colegiile actuale. După ce acestea se vor desființa presiunea nu va mai fi necesară. Colegiul I, II și al IV-lea întrunite vor cuprinde pretutindenea o majoritate guvernamentală în mâna prefectului, compusă din delegații țăranilor. Minoritatea proprietarilor mari va rămânea pururea, prin natura lucrurilor, învinsă de-o majoritate inconștientă, fără pricepere pentru interesele publice și mânuită de guvern ca o unealtă mecanică.

Care este deci rezultatul ce caută a se obține? Punerea întregului corp electoral sub puterea discreționară a guvernului, asimilarea tuturor cu delegații țăranilor ce votează cum li se poruncește. E evident că atunci parlamentarismul ar fi o minciună, o aparență menținută de ochii lumii și că, în fond, guvernul autocritic ar putea face orice-ar voi.

Absolutismul nu este pururea și pretutindenea o nenorocire. Adeseori el e necesar și mari creațiuni istorice i se datoresc. Dar… absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul care nu se rușinează de sine însuși și care crede că, prin o biurocrație energică, cu învățătură de carte și incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuțiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul țării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului și al populațiunilor, ci în folosul a o mână de oameni lacomi de avere și moralicește putrezi.

❦