[12 septembrie 1882]

„Românul“ comentează asemenea unul din pasajele noastre, care făcuse deliciile „Telegrafului“ în curs de o săptămână, un pasaj pesimist, n-o tăgăduim, prin care arătăm că toată pseudocivilizațiunea noastră, stearpă economic și intelectual, s-a tradus în o cumplită apăsare fiscală și administrativă a țăranului și că sub statul național el nu poate înțelege azi decât stăpânirea privilegiată a unui milion și mai bine de oameni pe care-i consideră ca străini, străini poate nu cu limba, dar cu inima, cu caracterul și cu înțelegerea pentru lucrurile țării. Nu era îndoială că „Românul“ va striga numaidecât că e o provocațiune la străini etc., deși în fond nu e decât un crud adevăr. Un sistem a cărui esență e spoliația îl face indiferent pe omul din popor pentru țara și naționalitatea lui; purtând numai sarcini fără nici o compensație, un asemenea sistem face asupra lui efectul unei dominațiuni mai odioase decât cea în adevăr străină.

Poate ca acest pesimism să nu fie îndreptățit; poate chiar ca esprimarea lui să nu fie politicește practică; dar nu aceasta e în cestiune. Supere-se marii patrioți pe faptele ce ne inspiră un asemenea raționament, supere-se pe realitate înainte de toate, nu pe concluziile pe cari, cu ori fără cuvânt, le tragem din asemenea fapte.

Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populațiile noastre din partea administrației și a fiscului când constatăm că, în același timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde, și că emigrează? D. G. Obedenaru constată în opera sa La Roumanie economique că tocmai în secolul acesta, al liberalismului, o sumă de români, poate o jumătate de milion, au trecut în Dobrogea pe când era turcească, în Bulgaria, în Serbia.

D. Ioan Ghica constată în Convorbiri economice același lucru:

Sunt localități unde plugari împroprietăriți, după ce-au plătit anuitatea șapte-opt ani, au părăsit pământul, s-au făcut servitori și argați sau au trecut Dunărea.

Din Moldova țăranii își părăsesc căminele și trec în Basarabia rusească.

Toate aceste sunt fapte.

Aceste fapte dovedesc decadența statului, căci nu sunt unice în istorie, ci se repetă ori de câte ori decadența intervine. Și mai curios este desigur că, pe când oamenii care se complac în decadență se bucură și se veselesc, tot atuncea spiritele mai bune înclină a vedea lucrurile în culori negre și sunt atinse de pesimism.

Salvianus, un preot din Marsilia născut pe la 390, care a scris tractatul, ce se păstrează încă, De Gubernatione Dei, toată viața sa a afirmat cu multă elocuență teza că „barbarii cuceritori sunt însărcinați de Dumnezeu să pedepesască viciile și nedreptățile lumii romane“. Acest pesimist al timpului său observă în cartea sa (V, 8) că romanii fug la goți și că nu se tem de nimic mai mult decât ca să redevie romani. Ba chiar toți oamenii din popor ar căuta refugiu la goți dac' ar putea lua cu sine puțina avere ce-o posedă; căci acolo nu li-i permis celor mari, ca la romani, de-a asupri nepedepsiți pe cei mici

(Una et consentiens illic Romanae plebis oratio, ut liceat eis vitam, quam agunt, agere cum barbaris. Et miramur, și non vincuntur a nostris patribus Gothi, cum malint apud eos esse quam apud nos Romani? Itaque non solum transfugere ab eis ad nos fratres nostri omnino nolunt sed ut ad cos confugiant, nos relinquunt).

Nimeni n-a numit pe acest călugăr trădător sau nebun pentru că constata că starea de nedreptate în Imperiu făcea pe poporul roman să prefere domnia barbarilor.

Bizantinul Priscos fu trimis în solie, la anul 448, la Curtea lui Attila, regele hunilor, unde află o sumă de romani. Ce-i spuse unul din ei, spre marea mirare a lui Priscos? Că

sub acești barbari oamenii nu sunt pururea șicanați ca în Imperiu, că judecățile sunt drepte, că judecătorii nu sunt venali, că dările nu sunt, ca-n Imperiu, în permanență insuportabile. Ceea ce cineva câștigă cu muncă onestă poate să și folosească în liniște, cu totul opus stărilor de lucruri în Imperiu.

Acesta e chiar secretul tuturor cuceririlor uimitoare. Când Alexandru a cucerit Persia, desigur stările de lucruri fuseseră pentru popor atât de rele încât acesta nu i s-a opus; cu satrapii lesne a putut s-o scoață la capăt. Norocul lui Napoleon în Germania se esplică în același mod. El purta în ranița sa o îndreptare a stării sociale a Germaniei, care era insuportabilă în cele mai multe din statele mici. Au trebuit mari îmbunătățiri înlăuntru, a trebuit o generație crescută în universități cu totul în alt spirit, adânc național, pentru ca Napoleon să poată fi învins.

Iată lucruri clare și învederate.

Când vedem zilnic că perceptorii nu iau darea de la țăran din prisosul producțiunii lui precum se 'ntâmplă în toate țările din lume, ci din vânzarea instrumentelor lui de muncă, scutite de lege, din haina de pe el, din pânea de toate zilele, când constatăm, din raportul asupra portăreilor, cum se aplică împlinirile judecătorești, când adăogăm peste acestea spoliațiunile administrative, ne mai rămâne oare cuvânt de-a ne mira de vorba țăranului de la Cetatea Albă, care găsește starea lui preferabilă celui din România liberă?

Dar să zicem că, dacă țăranul nostru stă rău, are cel puțin satisfacțiunea de a-și vedea respectat sentimentul lui național, că acesta rămâne izvorul lui de speranță în viitor, steaua care-l conduce și-l mângâie în căderea sa materială.

Să vedem ce se face în privirea aceasta.

Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare Domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e înmormântată familia lui Mihai Vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu țara — ce-a devenit acesta? Pușcărie!

Turci și austriaci au ocupat țările, dar pușcărie tocmai din această mănăstire n-a făcut. A trebuit „roșii“, „naționalii“ să vie, cu ilustrul lor Simulescu, ca s-o facă și asta.

Dar oare Carol Îngăduitorul nu va înceta din viața când va sosi sfârșitul prescris de Dumnezeu și regilor și oamenilor de rând? Oare pușcărie se va face deasupra mormântului său? Oare nu există nici o solidaritate istorică între cel ce poartă azi coroana Țării Românești și cel ce a purtat-o acum cinci sute de ani?

Iată panteonul care se pregătește eroilor și regilor poporului românesc — pușcăria. Nu suntem siliți să-l sfătuim pe primul nostru ministru să treacă granița la Putna, să vază cum străinii respectă mormântul lui Ștefan cel Mare, cum și azi, ca acum o sută și două sute de ani, o candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român, că poporul vorbește de el ca și când ieri ar fi trăit?

Când dar vedem un popor atât de maltratat în privirea stării sale materiale și maltratat și mai rău în privirea tuturor amintirilor mari și sfinte pe care le-a avut, mira-ne-vom de mărturisirea publiciștilor că românii emigrează, mira-ne-vom că preferă o domnie străină barbară în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor? „Non solum transfugere ad nos omnino nolunt, sed ut ad eos confugiant, nos relinquunt“, zice Salvian și același cuvânt se aplică și la noi.

Nu vă prefaceți a vă supăra pe ceea ce zicem, supărați-vă mai bine pe ceea ce se 'ntâmplă, pe realitate. Ceea ce se 'ntâmplă în viața materială și morală e trist, nu icoana slabă pe care noi o dăm în scris despre această realitate.

Poate cineva comenta oricum voiește ceea ce zicem; nu de comentarii e vorba, nu de intențiile ce ni se atribuie sau ni se tăgăduiesc, ci de realitate. Realitatea aparține ordinei materiale a lucrurilor, unde totul e pipăit, învederat, capabil a fi măsurat. Oricât de crudă ar fi forma în care ne esprimăm impresia, ceea ce e mai crud și mai odios e realitatea însăși.

Toate protestările de patriotism nu modifică întru nimic realitatea, precum procesele intentate lui Galilei nu opreau ca în realitate soarele să fie centrul sistemului și pământul să se 'nvârtă împrejurul lui. A modifica realitatea, nu a parafraza vorbele noastre, iată ce-ați trebui să faceți.

❦