[18 februarie 1882]

Citit-a vreodată d. C.A. Rosetti resturile sofiștilor greci, eristica filozofilor din India, scrierea lui Gerard Hamilton asupra sofismelor parlamentare, cartea lui Dumont din Geneva asupra aceleiași materii? Nu știm în adevăr dacă are cunoștință de lucrurile acestea, dar ceea ce știm e că un sofist politic mai perfect decât părintele democrației române arareori se va găsi. Nu cunoaștem în adevăr apucătură, subțire sau din topor, pe care redactorul „Românului“ să n-o întrebuințeze față cu noi și trebuie o minte călită oarecum în toate subțietățile ce se obicinuiesc de oameni spre a falsifica adevărul pentru a întâmpina curioasele, dar intenționatele sărituri ale spiritului său.

E prea adevărat că mai nu e om politic care să nu facă sofisme, căci sofistica e logica patimei și a interesului și patima e oarbă, iar interesul uită tot, pentru a nu se vedea decât pe sine.

Ne-ar duce prea departe dacă am analiza și clasa după Gerard Hamilton tot ce spune d. C.A. Rosetti, care — un sofist naiv și convins poate de aceea ce zice — îndrăznește a afirma în Cameră și prin ziarul său că n-a spus niciodată neadevărul. Niciodată! Dar să ne ierte Dumnezeu și verde vorbind: d. C.A. Rosetti este incapabil de a spune un singur adevăr, precum e incapabil a-l pricepe. Există o boală de ochi numită daltonism. Ochii cuprinși de ea văd culorile altfel; în loc de roșu văd verde bunăoară. Această boală poate deveni foarte primejdioasă dac-o contractează un conductor de trenuri de drum de fier, căci pricepe semnele ce i se dau cu steaguri sau discuri colorate altfel decum i se dau și, aplicându-le cum le vede, poate espune pe pasajeri ciocnirilor celor mai dezastroase. Ei bine, îi cerem iertare d-lui C.A. Rosetti că ne permitem a-i face diagnoza ochilor săi intelectuali, dar d-sa s-a născut cu daltonismul minții, e incapabil de-a distinge colorile, pricepe sau se preface a pricepe pe dos ceea ce zicem și ne atribuie aproape pururea contrariul de ceea ce am afirmat. Dac' ar fi mai tânăr, calea valea, îndreptare ar fi cu putință: un bun collegium logicum, cu insistența profesorului de-a nu uita punctul controversei, i-ar ajuta mult. Dar bătrân și atât de deprins cu mânuirea instrumentelor erorii, noi mai nu putem scrie pentru d-sa, ci pentru bunul simț al publicului, care ne pricepe credem, căci nu vorbim nici chinezește, nici apocaliptic.

Astfel „Românul“ de ieri spune bunăoară cititorilor săi că, după ce d. Maiorescu a susținut în Cameră necesitatea reformei tocmelelor agricole, alegătorii săi se întruniră, și-l dezaprobară; că noi avem tristul curaj de-a combate astăzi ceea ce am susținut ieri; că acuzând pe ministrul ce-a propus reforma, a cărei necesitate nici noi n-o putem nega, facem act de politică cu scopuri nemărturisite și de răi patrioți.

Deie-ne voie d. C.A. Rosetti a contesta cu desăvârșire ceea ce zice. Nimeni n-a dezaprobat pe d. Maiorescu pentru că a susținut necesitatea reformei; nimeni din noi n-a tăgăduit această necesitate; nimeni n-a acuzat pe d. ministru pentru că a propus reforma. Cum a propus-o, asta a fost cestiunea; asupra modului am insistat și l-am găsit revoluționar și propriu a agrava, nu a ușura situația. Dar modul cum se face un lucru e în toate celea esențial. Cântă pe violină Don Pablo de Sarasate și cântă, pardon de espresie, și onor. Costinescu. Cum cântă unul și altul, asta e cestiunea.

D. C.A. Rosetti voiește reforma magistraturii. Și noi o voim, dar cum? Noi cerem numirea prin concurs de titluri și vechime de serviciu, precum și inamovibilitatea; d. Rosetti voiește să fie aleasă de garda orășănească a venerabilului autor de versuri neogrecești, Serurie. În privința necesității reformei ne înțelegem deci cu onor. d. Rosetti, dar în modul cum pricepem unul și altul lucrurile, ne cam deosibim, n-ar fi cu bănat, și încă binișor.

Și noi am voi răul țăranului?

Dar, dacă, de ani încoace, a fost foaie care-n nenumărate rânduri s-a ocupat cu de-amănuntul și se va ocupa încă de soarta țăranului, acea foaie a fost „Timpul“. Numai răposatul Bolliac a mai scris poate cu atâta convingere ca și noi în cestiunea aceasta, și colecția din anul trecut și din cel curent e față pentru ca oricine să se convingă că e poate singura cestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest unic și adevărat popor românesc.

El, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională; el e păstrul caracterului nostru în lumea aceasta franțuzită și nemțită, el e singurul care de zece veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient. Așa chilos și greoi cum este, e o putere de rezistență în el pe care nimeni n-o poate sfărâma, nimeni îndupleca. Lipit în Basarabia de colosul ucigător de nații al Rusiei, el, neamul râzător al lui Miron Costin, își bate joc de muscali sub nasul lor, parc' a lui ar fi toată împărăția muscalului. În Ardeal scoate cusur ungurului și neamțului; pretutindeni același, pretutindeni întruparea tinereții etnice, pretutindeni simțindu-se și fiind superior celor ce-l înconjoară.

Și noi i-am voi răul?

Dar dovada cea mai vie e istoria recentă chiar. Două din trei părți a întreg pământului României îl dădea Regulamentul Organic în posesiunea țăranului în schimbul a 22 zile de lucru pe an. Astăzi? Sub domnia banului cosmopolit și a posesiunii cosmopolite, d. C.A. Rosetti e silit să prevază în lege ca cel puțin 2 zile pe săptămână să rămână pe seama țăranului, ca să-și cultive pământul său propriu. Va să zică nu 22 de zile ale Regulamentului, ci 220 de zile ale erei liberale, înzecit atâta cât muncea înainte, muncește astăzi, și e mai sărac decât oricând.

Și cine e de vină dacă țăranul nostru nu mai e la largul lui?

Cine, decât reformatorii cari au voit să 'ndrepteze datinele așezate de Domnii cei vechi și adunate în această privire în Regulament?

Cine, decât inovatorii cari credeau a putea inventa o altă țară, cine decât cei ce au introdus trebuințe străine, legiuiri străine, mode străine, cine decât cei fără știință de carte și fără seriozitate morală s-au improvizat în stăpânitori ai acestei vechi și binecuvântate țări? Nu ne mai silească d. C.A. Rosetti a repeta crudele adevăruri despre plebea nesățioasă de străini și semistrăini pe cari i-a înțolit din sudoarea aceluiași țăran pe cari se preface azi a-l compătimi, căci, când ajungem a vorbi de ea, d-sa știe fără îndoială din esperiență că tot fanatismul nostru de rasă se dezlănțuie atunci și că praful se alege din gheșeftarii și patrioții de meserie cari-l servesc.

Așadar încă o dată: voim reforma legii tocmelelor, dar nu cum o voiește d. Rosetti, căruia nu tocmelele, ci popularitatea și vrajba socială îi îmblă prin cap. O voim cu serioase și amănunțite studii, cu păstrarea celor două principii necesare în materie: libertatea tranzacțiunii și obligativitatea strictă a îndeplinirii; o voim de bună credință și întemeiată astfel încât să nu mai poată fi o armă de influență electorală în mâinile guvernului.

Și, fiindcă pe d. C.A. Rosetti nu-l mai putem îndrepta, am dori ca treaba copiilor săi să nu fie a realiza republica, ci aceea de-a se pune serios pe carte și pe muncă, pentru a compensa prin ele darea țăranului care-i susține. Puindu-se pe carte, studiind datinele drepte și vechi ale țării lor și ale altora, se vor convinge că mare mult bine a fost odinioară în această țară și mare mult la largul lor și în dragă voie trăiau oamenii înainte de epoca reformelor și înnoiturilor; se vor convinge că statul omenesc nu e rezultatul unui contract sinalagmatic, ci un organism produs de natura intimă și de înclinările unui popor și că arta politică e ca arta medicului; are să subvină acțiunii și reacțiunii binefăcătoare a naturii, nu să impuie legi a priori unui organism care nu poate trăi decât în conformitate cu legile lui înnăscute. Atunci se vor convinge tinerii că boala imigrării străinilor, boala simplificării muncii naționale, boala feneantismului sunt toate a se atribui ideilor și trebuințelor nesănătoase și disproporționate introduse în țară de minți semidocte, de barbari pospăiți.

Și… mai știi?… poate vor deveni reacționari ca și noi, poate se vor convinge că un popor tânăr nici nu e în stare a fi altceva decât reacționar și că demagogia și republica universală nu sunt decât semne de marasm senil la o rasă învechită în zile rele, ale cărei puteri morale s-au sleit.

❦