[16 februarie 1882]

În ziua ominoasă de 11 fevruarie s-a continuat în Adunare discuția reformei tocmelelor agricole și, ca și când această zi ar fi păstrat pentru de-a pururea însemnătatea ei, a dat naștere unui schimb de idei care, dacă nu mai trădează pe alții, a fost în stare cel puțin a trăda pe deplin cugetările celui mai puternic șef de partid, ale d-lui C.A. Rosetti și ale coreligionarilor săi politici, ale roșiilor.

Ne permitem deci a face abstracție deocamdată de la interesantele discursuri ale d-lor Cozadini, Cogălniceanu, Carp și Vernescu, abstracție de la cestiunea tocmelelor chiar.

O putem face aceasta cu atât mai mult cu cât de patru ani de când noi și numai noi am dat alarma în cestiunea stării țăranului. De patru ani ilustrăm traiul său rău și esploatarea neomenoasă căreia este supus, de patru ani am încercat, cu toată puterea și căldura convingerii, să atragem atenția sferelor dirigente, fie conservatoare, fie liberale, asupra mizeriei în care trăiește cea mai numeroasă, cea mai importantă, cea mai conservatoare și — verde vorbind — cea mai nobilă parte a poporului românesc.

Dacă nu întreg poporul e de aceeași descendență, fără îndoială în el sunt elementele acelea cari au determinat soarta țării aceștia; în el s-au rescufundat, precum se știe, până a nu mai fi cunoscute, multe din familiile vechi și mari ale țării, în rezășimea lui aflăm nume cari au stat adesea față cu cei mai puternici regi ai pământului, în el există și azi ceea ce cu sute de ani înainte a fost mare, generos și viteaz în țările române. Unul și același în limbă, în datini, în dreptul consuetudinar, pretutindenea distingându-se prin o adâncă blândețe de caracter și prin multă inteligență, acest popor prezintă un mare problem istoricului, etnologului și linguistului, problemul unui popor în adâncime conservator, care păstrează în caracterul său neatinsă unitatea originară, preesistentă ramificațiunilor și despărțirii lui. El, care e obiectul studiului și iubirii noastre, a fost acela de care ne-am ocupat cei dentâi și cu toată căldura și dacă, în cestiunea tocmelelor, am dat loc în aceste coloane studiilor celor mai diverse a fost pentru a lumina obiectul din toate punctele de vedere, cu supoziția de sine înțeleasă că orice neajuns care împiedică sau face cu neputință prosperitatea țăranului cată să fie înlăturat. Va să zică nu nouă ni se poate face imputarea de-a nu fi voit din toată inima îmbunătățirea stării lui.

Deci nu în contra straniilor acuzări ridicate în această privire de d. C.A. Rosetti ne vom ridica, nici vom polemiza cu d-sa în privirea manierei ce are sau afectează a avea în tratarea istoriei de la 1848 încoace. Necunoscător cauzelor economice și sociale cari determină fenomenele publice ale unei societăți omenești, d-sa face ca istoric ceea ce face și ca politician, judecă toate cele a priori, măsurându-le cu micimea insuficienței propriilor sale cunoștințe, ba vede chiar mărire și înălțare acolo unde decadența e învederată și-și face un merit din fapte absolut condamnabile.

Ceea ce voim să constatăm astă dată e altceva.

De câte ori afirmam că d. C.A. Rosetti e republican, socialist chiar, ni se contesta aceasta, ni se zicea că e o insinuație de rea credință. De astădată orice recriminare cată să cază; d. C.A. Rosetti a vorbit însuși, a declarat-o formal, franc, pe față, că așa este și așa va fi pururea.

În Revista Dunării declară d-sa c-a scris și iscălit:

…am fost, sunt și voi fi republican.

Astăzi zice:

Cât pentru republică, aceasta este treaba copiilor mei și a copiilor lor… Eu mă mulțumesc cu titlul de rege și cu faptul de republică.

Așadar să fie bineînțeles: d. C.A. Rosetti a fost și este republican; copiii săi și ai copiilor săi au misiunea de a stabili republica și ca titlu al statului român; regalitatea de azi nu e decât un titlu fără esență și fără spirit monarhic; în fapt trăim în republică.

Așadar fostul prezident al republiculei ploieștene bine-a făcut c-a proclamat-o; el n-a proclamat decât înlăturarea unui „titlu“ căci de fapt republica exista. Bine-au făcut tinerii Rosetti și Caligari când, în ziua încoronării, au băut, la cafeneaua Procope, în unire cu altă adunătură socialistă, în sănătatea Republicei române. Cui aveau să închine? Unui simplu titlu, fără însemnătate monarhică?

Mai mult încă. Recompensă chiar s-a dat de statul monarhic-ereditar al României celui ce „a fost, este și va fi republican“ iar părțile reversibile ale acestei recompense se vor plăti regulat de același stat monarhic… pentru a înlesni materialmente treaba acelor cari vor să desființeze până și titlul monarhic și să realizeze definitiv republica.

Și… să se țină bine minte, acest d. a fost ministru, prezident de Cameră, este șef de partid, și partidul împărtășește și aplaudă frenetic ideile creatorului său: a fost, este și va fi republican, se mulțumește deocamdată cu titlul de rege, dar în realitate menține faptul republicei.

Dacă regele ar voi să uzeze de prerogativele monarhice ale Coroanei, dacă ar da sceptrului său acea energie grea și mântuitoare care e esența monarhiei și scapă statele în decadență de păture ca ale Mihăleștilor și Caradalelor, dacă, în sfârșit, amic și părinte al poporului său, care va fi și poporul fiilor și nepoților săi, ar avea îndurare de soarta lui, de necultura lui, de sărăcia lui și ar alege El — nu altul — elementele acelea cari vor în adevăr „binele și ridicarea poporului“, iar nu faptul republicei cu corolarul esploatării sistematice, ce-ar zice d. C.A. Rosetti atunci?

Ce ar zice?

„Nu ne mai trebuie titlu de rege, ar zice, căci începe să nege faptul republicei. Jos titlul.“ Și ar zice-o pentru că d-sa nu se sfiește de-a o zice azi, când semnătura voluntară a acelui „titlu“ l-a făcut om avut pe el și pe copiii săi.

Închipuiască-și cineva dacă 'și poate închipui… că d. de Bismarck, contele Taafe, Gladstone sau Ignatief, sau oricine a fost ori este ministru atotputernic ar declara… nu în intimitatea amicilor, ca reminiscență școlară sau ca problem de istoriografie, ci înaintea Parlamentului: „Am fost, sunt și voi fi republican; Regele? Un titlu. Treaba copiilor mei de a-l desființa. Îl îngădui pe acest rege pentru că-mi dă faptul republicei“. Pe ce picior ar sta a doua zi acel om de stat și partidul care-l aplaudă cu Coroana și cu monarhul?

Va să zică titlul stă numai pentru că-l îngăduie d. C.A. Rosetti, se mulțumește cu el de vreme ce avem faptul republicei?

Are și aceasta înțelesul său. Numai în zilele lui Carol îngăduitorul, adânc îngăduitorul, un panglicar străin, negustor de gazetă, rătăcit într-un popor din vechimea sa monarhic, poate să proclame că, dacă există monarhie, e numai pentru că o îngăduie acest zgârie-hârtie.

❦