[21 ianuarie 1882]

Nu mai e la modă, precum ar zice d-nul Brătianu, de-a ne îndoi de patriotismul adversarilor noștri politici. Dar avem a ne tângui de chipul strâmt și hain cu care „Românul“ tratează până și cestiunile acelea de-a căror soluțiune atârnă soarta și existența țării. Avem cuvinte de-a pune la 'ndoială acel patriotism steril care, în loc de-a fi un sentiment adânc ce fiece cetățean e dator să-l aibă, degenerează într-un fel de negustorie politică, în goană după popularitate, într-un titlu de-a pune mâna pe destinele, dar mai cu seamă pe resursele țării, fără a compensa aceste foloase prin lucrare intelectuală, prin înțelegerea marilor interese cari atârnă de organizarea muncii.

Proiectul de reformă a legii tocmelelor agricole, atingând tocmai organizarea muncii în ramura de căpetenie și cea mai productivă a activității noastre naționale, ar fi fost de așteptat ca espunerea de motive a proiectului să cuprindă un studiu al cestiunii în amănuntele ei locale, după diversitatea economiei rurale din țară. Se pretinde în adevăr că fostul ministru de interne ar fi consultat toate consiliile județene din țară. Care a fost rezultatul acelor consultări? Căci oricât de gingașă și de complicată ar fi cestiunea în amănuntele ei, oricât de divergente ar părea interesele la întâia vedere, pentru specialist e de mai nainte sigur că, prin chiar natura lor, ele sunt nu numai armonizabile, ci în originea lor armonice. Crede redactorul-șef al „Românului“ că, croindu-se legi a priori, cari amestecă, fără nici un punct comun de vedere, raporturile din Țara Românească cu cele din Moldova, se poate ajunge la altceva decât la introducerea dezordinii și vrajbei între proprietarii mici și cei mari?

De ce oare „Românul“ nu deschide coloanele sale, sporite de la anul nou încoace, oamenilor speciali cari cunosc întreaga însemnătate a cestiunii?

Când a fost vorba de electivitatea magistraturii „Românul“ a făcut loc la o sumă de studii privitoare la cestiune, dar aci, unde milioane sunt angajate și producțiunea agricolă pe ani înainte pusă în risc, unde pripa unei soluțiuni greșite ar putea duce la o catastrofă economică generală, aci să nu mai încapă discuțiune, aci d. C.A. Rosetti, care n-are un petec de pământ pe toată suprafața României …, să reguleze după cum îl taie capul cestiuni cari, la dreptul vorbind, nu-l privesc câtuși de puțin?

Acestei imperturbabile suficiențe se opune toată țara; d. C.A. Rosetti o vede aceasta.

Toți proprietarii mari din România ar fi în contra unei reforme care ar tinde a nimici chiar raporturile de absolută bună credință câte exista pân' acum; o țară întreagă de plugari, de la vlădică pân' la opincă, ar fi în picioare în contra unor reforme nemistuite și, cu toate acestea, cine s-ar grăbi s-o realizeze în ciuda și în paguba țării? D. C.A. Rosetti, care nu numai că nu are o palmă de arătură, dar n-o fi putând distinge meiul de ceapa-ciorii.

Dar care e competența, cari cunoștințele acestor oameni pentru a cuteza să reglementeze ca din senin cestiuni pe cari nu le pricep și cari nu-i ating?

Ignoranța „Românului“ merge atât de departe încât compară stările de lucruri din Irlanda cu cele de la noi. Fără a cunoaște originea proprietății din Irlanda, unde un popor cuceritor și-au apropriat averea imobiliară a unui popor cucerit, fără a ținea seamă de împrejurarea că irlandezul, în țara sa proprie, nu poate deveni nicicând proprietar și e supus acelui sistem de rentă pe care-a formulat-o cu toată cruzimea ei inerentă David Ricardo; fără a vedea că Irlanda e condamnată a fi săracă, fiind pusă de împrejurări în imposibilitatea de-a avea vrodată industrie și manufactură, acest corelat necesar al unei dezvoltări agricole sănătoase, „Românul“ citează acele raporturi vrăjmașe ca și când ele ar fi având a face câtuși de puțin cu relele de la noi, a căror origine nu este nici cucerirea, nici deprinderile agricole, ci supraîncărcarea țăranului cu dări ale statului, județene și comunale, constrângerea prin dorobanți de-a plăti acele dări, necesitatea lui de-a se împrumuta, vânzându-și munca pe ani înainte. Astfel toată organizarea noastră costisitoare îl silește să abuzeze de creditul relativ mare pe care i-l fac proprietarii, căci aceștia îl împrumută în adevăr, întemeiați pe cunoscuta onestitate a țăranului nostru, deși nu e nici vina proprietarului, nici a țăranului, dacă creditul cerut e cu desăvârșire în disproporție cu puterea sa de producțiune.

Dar — zice „Românul“ — d-nul ministru de interne a voit să rezolve o cestiune de existență națională.

A voit! Iată vorba cea mare care se pune înainte. Iadul asemenea e pavat cu bunevoințe.

Cestiunea e dacă a putut; dacă o viață întreagă de demagog rătăcitor și cosmopolit, preocupat de ameliorarea universului întreg, de revoluțiile comunarde și de ideile d-lui Blanqui, a putut vrodată să conceapă într-un chip dar natura acestor raporturi ce voiește a le regula. A voi in abstracto e lesne, a putea e greu.

Așadar: cestiunea nu poate fi dezlegată fără serioase studii premergătoare. Aceste raporturi, atârnând de natura brazdei, de deprinderi contractate în timp de sute de ani, altele la munte, altele la șes, într-un chip în Moldova, într-altul în Țara Românească, au nevoie de un serios studiu analitic și comparativ. Abia după facerea unei asemenea se poate procede la sinteză, la o reformă generală care să unească raporturile sub puncte de vedere comune și să le reglementeze în mod echitabil. Cumcă cei interesați, proprietarii mari și mici, sunt cei mai competenți în materie nu va tăgădui nici „Românul“.

Singura teză ce se poate stabili a priori este că orice măsură menită a lovi interesele proprietății mari se va traduce în rele incalculabile asupra producțiunii în genere și a proprietății mici îndeosebi, precum și viceversa. Încolo nu se poate decreta nimic a priori, necum ideile nesănătoase ale unei gazetării care-n toată viața ei s-a ocupat cu orișice, numai cu condițiile economice ale producțiunii agricole nu.

De-aceea bine-au făcut proprietarii de peste Milcov cerând anchete compuse din bărbați competenți și nepărtinitori, căci oricât de competent ar fi fost fiecare din ei, și desigur fiecine cunoștea materia mai bine decât apologistul lui Blanqui, experiența regională oarecum a fiecăruia s-a simțit a nu fi îndeajuns pentru regularea unor cestiuni ce privesc țara întreagă.

Oricât de răi oameni i-am fi crezut pe redactorii „Românului“, atât de răi români nu ne așteptam să fie încât să ne facă nouă o imputare din recunoașterea francă și leală a relelor cari bântuie mai cu seamă unele din ținuturile de nord ale Moldovei.

Dar îi prevenim pe confrați să nu se prea joace în această privire. Dacă am cerceta caz cu caz unde raporturile agricole sunt mai nesănătoase, am afla că mai cu seamă acolo unde proprietarii cei moșneni și istorici au dispărut și că, dacă există esploatare neomenoasă, ea se practică mai cu seamă pe moșiile coreligionarilor politici ai d-lui C.A. Rosetti. Unde un ateu sau un cosmopolit ca părintele democrației noastre va fi proprietar, raporturile iau forma cea mai rea din toate și, dacă venerabilul redactor al „Românului“ și-ar da osteneala de-a vedea moșiile pe cari biserica e acoperită cu spini, școala cocină, primarul trecut zeci de rânduri pe după zăbrelele mănăstirii Văcăreștilor, să întrebe numai a cui e moșia și va afla desigur numele vreunui ilustru amic politic al său. Iar satul în care va vedea semnele curăției și averii, biserica frumoasă, școala populată și cârciuma pustie va afla aproape totdauna că e proprietatea vreunui reacționar, a vreunui Pașcanu, Rosnovanu, Gr. Sturza. Căci degeaba am tăgădui-o: una din cauzele sărăciei țăranului și a relelor raporturi este suplantarea vechei și patriarhalei clase de proprietari mari prin oameni îmbogățiți și suiți în sus pe alte căi, nu zicem neonorabile, dar desigur mai comune decât caracterul, abnegațiunea și curajul acelor strămoși cărora vechii proprietari datoreau averea lor imobiliară. Afară de-aceea, relațiile fiind seculare, întemeiate pe obiceie admise de toți și necontestate de nimeni, legăturile între marele proprietar și oamenii așezați pe moșia lui erau prin chiar natura lucrului mult mai intime, mai înrădăcinate și mai prietenești decât cele de acum. Ar trebui cineva să nu cunoască natura omenească pentru a ignora adevărul că obiceiuri statornice, admise pe tăcute și cu deplină mulțumire de toți, fac de prisos orice legiuiri artificiale, scornite de minți teoretice înstrăinate de țară și de geniul poporului lor.

❦