[21 martie 1882]

În ședința Senatului de la 16 martie d. ministru de finanțe a adus în discuțiune un proiect care-l autorizează a împrumuta de la Casa de Depuneri un maximum de 2.000.000 lei noi pentru a cumpăra porumb și a veni în ajutorul sătenilor din județele unde recolta a fost rea în anul agricol 1881.

Aprobăm fără îndoială proiectul, căci aceasta este la urma urmelor esența statului: a pune puterea și sucursul colectivității naționale în serviciul cetățeanului sau a grupului de cetățeni, pe cari intemperia, nedreptatea altuia ori alte împrejurări sunt pe cale de a-i nimici.

În privirea aceasta nu încape discuție și în contra proiectului de lege îndeosebi nu e nimic de zis. Senatul l-a admis chiar cu unanimitate.

Dar s-a relevat în Senat atât din partea d-nului Teodor Rosetti cât și din partea d-nului F. Grădișteanu că asemenea proiecte de legi, desigur folositoare pentru moment, sunt numai niște paliative timporare în contra unor cauze prea generale, prea periodice pentru ca să ajute tocmai mult populațiunilor noastre din sate.

Țara noastră, cu pământul ei în mare parte aluvial și sub o climă nestatornică, e în adevăr de-o rodire fenomenală — însă, ca toate țările roditoare, ea e supusă unei iregularități constante a producțiunii. Hanovera; nisipelnița sfântului imperiu germanic, Prusia; Polonia au o rodire mare ori de mijloc, însă regulată. Și ploile torențiale ori putrede sunt rare și seceta asemenea. În genere se poate calcula de mai nainte producțiunea și riscul semănătorului e mic; Dumnezeu nu-i dă poate mult, însă în orice caz îi dă deajuns, îi dă cam atât sau ceva peste atât cât prevăzuse el însuși c-o să culeagă.

Din cauza iregularității producțiunii la noi, poporul nostru din vremile vechi încă și-au ales de hrană niște plante, a căror rodire e relativ mai sigură decât a grâului; în vechime meiul, în timpul din urmă porumbul. Până azi încă păstrăm indicația mierticului de mei ce se împărțea la crucea de voinici în vremea lui Mircea, căci patru voinici de rând formau o cruce, de unde până azi a rămas vorba populară „un voinic cât patru ori o cruce de voinic“. Hrana originară cată să fi fost grâul, dar a fost suplantat tocmai prin natura climatică a țării, tocmai prin iregularitatea producțiunii.

Astfel ingeniul poporului s-a luptat în contra climei cu două plante; mai târziu s-a luptat cu pătulele de rezervă cari, la 1864, au fost desființate.

Recoltele rele de porumb sau se repetă peste toată țara din patru în patru ani, sau sunt locale și apasă mai cu seamă unele județe. Lipsiți printr-o rea recoltă de hrană zilnică a lor și a familiei, țăranii sunt siliți să se împrumute fie cu bucate, fie cu bani, fie că n-au avut rod, fie pentru că nu le-au ajuns cum zic ei „din porumb în porumb“, adică de la recolta trecută până la cea viitoare și, în acest chip, încap adesea în mari nevoi.

Se știe că românul nu cerșește, nici a cerșit vrodată. Chiar „breasla cerșetorilor“ cunoscută în secolii trecuți era compusă din țigani și din alți venetici. Prea cu greu se atingea asemenea de lucrul altuia, esceptând — fie spus în parantez — slăbiciunea lui pentru cai; și chiar dacă în timp de rele recolte furturile sunt mai dese, în orice caz n-au a face cu mulțimea crimelor ce se 'ntâmplă la crize analoge în alte țări. Silit deci să se împrumute în condiții uneori foarte oneroase, cari atârnă de natura, adesea de proveniența creditorului, încape în datorii, cari la rândul lor, întrețesându-se cu nevoi nouă, nasc alte datorii, până ce nu-și mai vede capul de ele și se lahămățește, se dezgustă de lucru și de viață, uneori își ia lumea-n cap, lăsându-și ogorul pârloagă, via paragină și casa pustie. Nu toți sunt așa — dar poate a patra parte a populațiunii din orice sat cată a fi apărată de-un guvern prevăzător în contra propriei sale neprevederi și a incuriei economice. Gustul de-a strânge bani albi pentru zile negre asemenea nu se află la toți țăranii; incuria, trăirea de pe-o zi pe alta e, din nenorocire, încă un semn caracteristic pentru o seamă de oameni de la țară. Zicem din nenorocire pentru că urmările sunt adeseori foarte rele. În sine această incurie corespunde c-o calitate a românului, cu caracterul lui senin și vesel. Dar această calitate, care e pe de altă parte întunecată de propria ei umbră, de neprevederea economică, nu trebuie să devie o piedică constantă pentru dezvoltarea lui, un mijloc de a-l esploata, de a-l face să se înămolească în datorii. Fără a-i dărui ceva și fără a-i impune prea mari sacrificii, să nu fie oare cu putință de-a găsi un mijloc care să-l prezerve în contra propriei lui neprevederi? În adevăr administrația veche găsise acest mijloc, ea mai cu binele, mai cu zorul, îndemna pe locuitor, când avea recolta bună, să puie ceva la o parte pentru zilele rele. Astfel țăranul nu era în poziția de-a face datorii, ci trăia dintr-o economie, făcută cam cu de-a sila, însă anii grei și zilele negre treceau fără ca să-i micșoreze sau să-i nimicească chiar pozițiunea lui economică. Dar se va 'ndatora cătră stat, dar cătră proprietar sau arendaș, dar cătră consăteni uzurari poate, lucrul rămâne același: se 'ndatorează și trebuie neapărat să plătească, ceea ce și face, adeseori însă în condiții foarte oneroase.

Va să zică atât introducerea meiului și a porumbului ca alimente, cât și magazinele de rezervă au fost mijloace întrebuințate în contra iregularității producțiunii țării, o iregularitate constantă, periodică ca însăși natura brazdei și a climei. Ele au fost asemenea mijloace îndreptate în contra unui rău psicologic, incuria răsărită din aceleași cauze climatice. În adevăr o climă care-și râde de prevederea omului, care promite zâmbind un an bun și te surprinde c-o recoltă rea, care azi te îmbogățește, mâine te aduce în sapă de lemn, e un mare inamic al prevederii și al muncii liniștite și sigure; ea imprimă producțiunii și câștigului caracterul de incurie și de ușurință pe care-l dă jocul de hazard.

E vorba dar de-a se afla în contra unui rău permanent un remediu permanent, căci subvenirile din partea statului, din buget, ni se par un paliativ de prea mică și prea locală însemnătate. D. V. Boerescu a propus a se combate seceta prin irigațiuni. Oricât de amici ai irigațiunilor am fi, ele sunt rezultatul unei temeinice dezvoltări raționale ale agriculturii și nu pot veni decât gradat, cu timpul, și mai ales ridicându-se cu mult nivelul cunoștințelor tehnice ale populațiunilor noastre. Deocamdată suntem avizați la cultura tradițională, deci și la unele neajunsuri ale ei.

La întâmpinarea d-lui ministru de finanțe că legile s-ar opune la o muncă silită, ca facerea pătulelor de rezervă etc., avem onoare a răspunde acestui improvizat om de stat că nu oamenii se chinuiesc în favorul legilor ci legile se fac pentru oameni, pentru bunul lor trai și pentru siguranța lor.

Atâta măcar ar trebui să știe un creștin care pretinde a da consilii regelui său și țării sale.

Ar rămânea în adevăr a se alege între două mijloace: casele de economie și pătulele de rezervă. Noi credem în superioritatea absolută a celui din urmă mijloc, care nici măcar nu esclude pe cel dentâi, căci se pot și unele și altele.

Cu banii din casa de economii nu se pot cumpăra producte decât pe prețul curent — urcat în vreme de lipsă. Pe când din pătule țăranul își ia porumbul cu prețul cel mai mic posibil, cu acela care l-a avut porumbul în anul de bielșug, în care-a fost pus în pătul. Obiecțiunea că s-ar fi comis abuzuri în trecut cu pătulele nu e de nici o valoare. Abuzuri s-au făcut totdauna în toate celea și în toate țările. Dacă abuzurile de cari e susceptibilă o reformă ar împiedeca realizarea ei nici o îmbunătățire nu s-ar mai face pe fața pământului.

❦