[22 aprilie 1882]

De alaltăieri s-a răspândit zgomotul că d. Ioan Brătianu ar fi dat demisiunea sa și a cabinetului. Dacă i-ar fi abătut a face una ca aceasta ca din senin, precum i-abate uneori, lucrul n-ar avea însemnătate specială. Vro ceartă cu majoritatea, observații supărăcioase asupra relei purtări a partidului, puțin sânge-rău și după aceea iar tovărășie, asta ar fi seria de fenomene pe cari am aștepta să se desfășure dinainte-ne, pentru a se încheia cu reîmpăcarea deplină în sânul marei tagme patriotice.

Dar lucrul are un cusur.

În adevăr, încă de la 12 ale lunei curente ministrul de externe a fost prevenit din partea ambasadei austriace că proiectul Barrère privitor la regularea cestiunii Dunării s-a și espediat din Paris ambasadei franceze din București și că aceasta e însărcinată de-a comunica proiectul numaidecât după sosire-i guvernului român.

Proiectul Barrère se află așadar deja în mânile guvernului și sub ochii Parlamentului nostru, în mijlocul căror nu va întârzia a produce o intensivă piroteală.

În ce consistă acest proiect în forma sa cea din urmă?

El cuprinde în 14 paragrafi dispozițiile generale pentru supraveghearea navigațiunii între Galați și Porțile de Fier, dispozițiuni din cari estragem următoarele amănunte:

Art. 1 al proiectului stipulează că, pentru supraveghearea navigațiunii între punctele mai sus arătate, se instituie o Comisiune Mixtă (neprevăzută în Tratatul de la Berlin, ba chiar contrară dispozițiunilor lui), în care comisie delegatul Austriei va avea prezidiul permanent, iar celelalte trei state țărmurene (Serbia, Bulgaria și România) vor fi reprezentate fiecare prin câte un delegat.

Art. 2 prevede că, pentru a se evita paritatea eventuală de voturi, Comisia Europeană va trimite în fiecare sesiune, adică din șase în șase luni, un delegat al ei în Comisia Mixtă. Trimiterea acestui delegat se va face în ordine alfabetică, deci în chipul următor: Allemagne, Autriche, France, Grande-Bretagne, Italie, Roumanie, Russie, Turquie. Propunerea Angliei de-a acorda delegatului Comisiei Europene dreptul de apel nu s-a trecut în propunerea franceză; reprezentantul Comisiei Dunărene rămâne însă liber de-a cere instrucțiuni de la Galați.

Art. 3 stipulează că delegatul al cincilea, fiind trimis în Comisia Mixtă din mijlocul celei Europene, cea dentâi nu poate exista fără cea din urmă, deci se admite o conexitate oarecare între amândouă comisiunile.

Celelalte paragrafe ale proiectului tratează despre executarea amănuntelor tehnice și a regulamentului de navigațiune și au fost copiate, cu mici modificări, din anteproiectul austriac. Cestiunea duratei Comisiei Mixte nu e prevăzută în proiect, dar fiindcă în comisia de la Galați sunt reprezentate opt puteri și fiindcă fiecare din ele are a-și trimite delegatul pe rând pe câte-o sesiune, adecă pe câte șase luni, durata e fixată prin chiar această rotațiune pe patru ani cel puțin. Guvernul francez însă, precum și câteva alte cabinete, doresc ca fiecare din puteri să vină măcar de două ori la rând, încât mandatul Comisiei Mixte ar avea atunci o durată de opt ani.

Această perindare — le roulement des puissances, zice proiectul — se va regula încolo de cătră chiar Comisia Europeană.

În orice caz, însă, în anul întâi Germania și Austria (Allemagne et Autriche) sunt chemate a-și trimite reprezentanții în Comisia Mixtă, ceea ce constituie un mare avantaj pentru Austria, de vreme ce în anul întâi se numesc toți funcționarii și se vor face oarecari modificări reglementului. Așadar în anul întâi Germania și Austria, având două voturi în Comisia Mixtă, își vor putea impune influența.

Proiectul a fost comunicat deja tuturor puterilor, dar nici una din ele n-a răspuns pân-acuma, încât e probabil ca comisia din Galați să nu poată începe în luna aceasta deja activitatea ei.

Propunerea pe care-o reproducem mai la vale in extenso a fost comunicată de două ori pân' acum și în întruniri la cari au luat parte senatorii și deputații. Ea e însoțită de-o somațiune oarecum de-a răspunde numaidecât în termen de zece zile. Față cu ea d. Brătianu repetă jocul său vechi și, în loc de-a fi prezident de Consiliu, d-sa se gerează în prezident de republică. Care e opinia d-voastră, îi întreabă pe toți pe rând, ca și când Adunările ar ști pe ce ne putem sprijini, ca și când ele ar fi în curentul tratărilor diplomatice, ca și când în fine Adunările ar fi răspunzătoare de atitudinea șovăitoare a d-lui Brătianu sau a d-lui Boerescu în cestiunea aceasta.

Care e opinia d-tale, d-le ministru prezident? cată să 'ntrebe țara întreagă. Care e soluțiunea a cărei responsabilitate o iei d-ta? Nu descoperi Parlament și țara întreagă înaintea săgeților străinătății, ci ia odată răspunderea unei propuneri pozitive, căci nu o manieră, ci șase și mai multe sunt pentru a garanta cu toată învederarea libertatea Dunării, fără preponderanță austriacă. Această evazivitate, această sfială de-a lua asupră-ți responsabilitatea unei propuneri, această manieră de-a te ascunde după spatele Parlamentului când cestiunea e pendentă și a veni apoi c-un fait accompli, pe care el să fie silit a-l înregistra, dovedește că vei fi având o soluțiune preconcepută, pe care-o vei realiza, în ciuda formalității goale a consultării Parlamentului. Pentru realizarea soluțiunii preconcepute dispui de culisele retragerii aparente. Aparente zicem, pentru că demisia ar însemna că vrei să aduci în locu-ți pe cine 'ți place și-ți convine d-tale pentru a realiza soluțiunea ce-o ai in petto.

Iată dar care e însemnătatea actuală a zgomotului răspândit. Nu putem crede în seriozitatea retragerii d-lui Brătianu. Aceste demisiuni și remisiuni nu sunt decât mijloace de presiune asupra partidului pentru a obține de la el orice ar voi. Ne-am deprins atât de mult cu falsele ieșiri ale cancelarului nostru încât în calculul politic această mărime a ecuațiunii nu ne mai este necunoscută. Ceea ce se poate dar întâmpla e ca d. Brătianu să se retragă în adevăr, ci numai spre a se întoarce cu una din persoanele cari, pentru gloria de-a fi miniștri, fac bucuros orice deviație de la consecuență, fie în ce-i privește pe ei, fie în ce privește țara. Astfel bunăoară prințul Dumitru Ghica, prezidentul tip, prezident în toate și pretutindenea, s-a ales senator cu majoritatea dovedită conservatoare din colegiul I de Ilfov, a trecut în partea guvernului și s-a lăsat ales prezident al Senatului roșu, fără umbră de scrupul măcar dacă această schimbare la față se și aprobă de alegătorii săi conservatori. Tot d-sa credem că nu ar avea asemenea nici un scrupul de-a da sprijinul său și al d-lui Boerescu pentru a înlesni d-lui Brătianu poziția sa la darea concesiilor mai sus citate către Austria.

Adevărat că aceste concesii: Comisia Mixtă neprevăzută în Tratatul de la Berlin, ba chiar contrarie lui, prezidenția permanentă etc., se vor face unei puteri a cărei țintă constantă pare a fi călcarea în picioare a poporului românesc. Dar ce știe și ce înțelege prințul în chestie de asemenea lucruri, ce înțelege de luptele acelor pe cari în naiva sa ignoranță îi confunda odinioară într-o apă cu creștinii toți, cu bulgarii bunăoară ori cu alții, și cu toate astea o singură neomenie de dincolo ar fi de ajuns a atinge spiritul cel mai liniștit al unui popor care are demnitate și conștiință de sine însuși. Astfel de ex. în colțul de nord-vest al Transilvaniei ministrul unguresc a făcut mai multor ținuturi românești ceea ce n-ar fi îndrăznit a face niciunui trib de negri, desigur nu unei comunități izraelite măcar: le-a numit cu de-a sila și fără să întrebe pe nimenea un episcop care vrea să introducă leturghia latină în biserică și limba ungurească pe amvon. Acest episcop al Gherlei, deși atârnă în mod ierarhic de mitropolitul Albei-Iulii, în trei ani de când e numit n-a îndrăznit măcar a da ochii cu șeful său bisericesc, ci persistă a rămânea agentul ocult și introdus pe furiș al unui ministru de culte de altă lege și de altă limbă. Ei bine, o asemenea neomenie nu se întâmplă niciunei confesii afară de români. Nici evreilor nu li se comandează rabinii, nici unor triburi sălbatice nu li se comandează în afaceri de religie și de conștiință un agent al guvernului unguresc care să-i dreseze; numai românilor li se contestă până și libertatea conștiinței. Și aceasta este puterea europeană pentru care, de la români tocmai, se cer concesii pe Dunăre.

Dar ce-i doare capul pe cei din București de asemenea lucruri? D. Brătianu își va face seria sa de false ieșiri pentru a înlesni facerea de concesii cătră o putere care pân' acum nici nu încearcă a respecta individualitatea națională și conștiința religioasă a unei jumătăți a poporului românesc, ba nici nu vrea măcar să respecte drepturi câștigate și sancționate de suveranul acelor țări. Avem a face, dincolo, cu o lipsă de pudoare publică, cu călcarea unor drepturi atât de pozitive, atât de mult exercitate și atât de întemeiate încât nici un despot măcar nu le-ar putea ignora în chipul în care o face guvernământul inept și mărginit al maghiarilor. Și oare de toate acestea să nu se țină seamă la noi, când e vorba nu de-a recunoaște drepturi Austro-Ungariei pe Dunăre, de vreme ce n-are nici unul, dar încă de-a i se acorda favori și preponderanță în apele noastre și pe țărmurii noștri, bineînțeles în detrimentul suveranității statului român? Dar destul ne desprețuiește dincolo, destul tratează peste picior o jumătate a poporului nostru în țara lui proprie și strămoșească — să ne mai puie piciorul în piept și dincoace, să aibă satisfacțiunea de-a trata întreg poporul românesc în chipul în care-a fost călcat palidul Stătescu?

Iată ce găsim de cuviință a-i observa d-lui Brătianu în evoluțiunea ce-o încearcă cătră concesii. Teamă ne e că nu face decât a căuta ocazie ca să dea o flagrantă dezmințire aureolei de mare naționalist pe care crede a o avea.

❦