[22 iulie 1882]

„Națiunea“ constată în fine și ea că starea noastră economică e primejdioasă. Agricultura lâncezește; nici cantitatea, nici calitatea produselor nu mai atrage cumpărători; concurența ne omoară; comerțul român dispare și străinul îl înlocuiește; balanța comercială arată că-n fiece an România jertfește milioane pe altarul civilizației străine. Mergând astfel ajungem la inanițiune, la sleirea puterilor.

Iată lucruri pe cari noi le spunem, de patru ani de zile, fără ca nimeni să fi voit să ne asculte. Credem necesar a observa aceasta, căci „Națiunea“ face apel la presă, ca să-și îndrepte activitatea în acest senz și să caute mijloace de vindecare.

În adevăr, vindecarea ar fi lesnicioasă, calea sanificării economice e teoretic lesne de indicat; dar de la teorie pân-la aplicațiune asupra oamenilor, și mai ales asupra unei generații cu desăvârșire corupte, e o deosebire mare.

Rețeta cea mai simplă în contra sărăciei ar fi următoarea:

Fiece organism omenesc, prin inspirare de oxigen și prin combinarea acestuia cu carbonul în acid carbonic, dezvoltă căldură. Căldura produce putere musculară și intelectuală sau ceea ce c-un termen din fizică se numește echivalentul mecanic al căldurii. Acest echivalent omul îl poate întrebuința spre a produce lucruri utile sau îl poate cheltui dormind la umbră. Deci fiecine să miște numai din mâni, să producă obiecte de utilitate și nu va exista sărăcie. Acest sfat însă îl poți da unui om în toată firea și nestricat. Pungașul care trăiește înșelând pe alții, desfrânatul care fuge de lucru ca dracul de tămâie vor râde de tine dacă le vei da sfatul să muncească, să întrebuințeze într-un mod util echivalentul de putere mecanică pe care îl produce organismul lor viu.

Țăranul întrebuințează acest echivalent mecanic pentru a ara, a semăna, a secera; adică pentru a da materiei o formă nouă, aceea a grânelor, de o utilitate incontestabilă.

Ce fac însă ceilalți cu acel echivalent, la ce întrebuințează mecanismul fizicului lor prețios? Spre a produce lucruri de utilitate? Ferească Dumnezeu. Unii, nefăcând nimic, îl pierd pur și simplu, unii joacă cărți, alții scriu articole insipide de gazete, alții precupețesc lucruri ce nu sunt produse de ei, scumpindu-le artificial, c-un cuvânt: secături, pierde-vară, și cum îi mai cheamă, nu fac decât o întrebuințare inutilă de mecanismul de muncă cu care i-a înzestrat natura. Echivalentul mecanic se pierde pe nimicuri și pe zădărnicii.

Dacă consideram pe om ca pe-o mașină care trebuie alimentată cu material combustibil, a cărui ardere se preface în putere și care putere cată a se 'ntrebuința la producțiune, dacă e să nu se prefacă fără nici un folos în acid carbonic și dac-am face bilanțul celor mai mulți, punând de-o parte suma de bunuri ce o consumă și de altă parte ceea ce în schimb produc, am rămânea uimiți de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această țară. Mii de franci, reprezentând zeci de mii de kilogrami metrici de putere vie, i se dau ca pensie reversibilă unui om ce nu e 'n stare a scrie decât nerozii; mii de franci se dau pentru a plăti venalitatea cutărui deputat, ignoranța cutărui profesor, corupțiunea cutărui funcționar, trădarea și felonia cutărui ofițer superior, negustoria de vorbe a cutărui advocat. Milioane de kilogrammetri de putere se cheltuiesc pentru a întreține mii de mașini omenești cari nu sunt bune de nimica și nu sunt în stare a produce nimic.

Căci, când e vorba de producțiune, nu trebuie s-o luăm după cum o ia limbajul ordinar, care nu ține seamă nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielele ce le exige actul producțiunii. Producțiune nu poate fi numită decât opera din care rezultă un produs superior serviciilor de tot felul pe cari le-a absorbit operațiunea. Numai obținându-se acest bilanț poate fi vorba în adevăr de producțiune. Cât costă însă tăcerea unui deputat? Mii de franci. Cât produce? Nimic. Cât costă pledoariile? Milioane. Ce produc? Absolut nimic. Cât costă plagiatorii intelectual sterpi cari uzurpează catedre universitare și secundare? Sute de mii. Ce produce însă un om care însuși nu știe nimic? Nimic, fără îndoială.

Însă cine-a introdus mizeria aceasta economică și intelectuală, domnia inepției și a ignoranței, dacă nu liberalismul? Liberalismul a scos din gunoi oameni ignoranți și netrebnici cari, în loc de a fi avizați să se hrănească din muncă proprie, li se 'nlesnește a trăi din munca altora. Liberalismul a înmulțit clasa consumatorilor improductivi, cari nu adaugă, prin toată negustoria lor de vorbe, un centigram la greutatea grâului nostru, liberalismul înmulțește funcțiile, atrăgând din ce în ce mai mulți incapabili în serviciile publice; liberalismul, care-a amețit capetele oamenilor, care nu i-a lăsat la teapa lor, în sfera lor de activitate materială, ci i-a declasat, ridicând la demnități înalte bulgari cu 2-3 clase primare, buni de grădinărie poate, dar netrebnici pentru a administra ministerii și servicii ca al Domeniilor.

Căci o laudă adesea făcută partidului liberal, dar pe care nimeni nu îndrăznește a o mărturisi în public, e că-și căpătuiește oamenii, că hrănește o sumă de lume care-n dealtmintrelea n-ar avea mijloace de trai. Rolul partidului e de a declasa indivizii și-n acest rol mulți găsesc superioritatea partidului roșu asupra celorlalte.

Alte partide — ni se zicea — au nainte de toate în vedere necesitățile reale ale țării, pe cari nu le sporesc în mod factice, ci caută a le acoperi, de bine de rău, din veniturile existente. Roșii au alt principiu: primum vivere, mai întâi să trăim noi și ai noștri cu toții; veniturile necesare se vor găsi ele, căci pentru asta suntem la putere, ca să le scoatem din piatră seacă.

Deci asta e grija lor cea dentâi: căpătuirea numărului nesfârșit de nulități, de oameni absolut improductivi din cari se compune partidul. Și în adevăr, nu e unul, cât de mic, cât de ignorant, cât de inept, cât de leneș, care să nu fie încuibat undeva la un loc sigur și cu bune retribuțiuni. Dar patru clase primare aibă, dar să nu știe absolut nimic din resortul a cărui administrare i-a fost încredințată, lucrul e indiferent. Dar mire-se el singur de ce l-a găsit și cum a ajuns să dispuie de interese pe care nu le pricepe? Puțin le pasă conducătorilor. Primum vivere. Dar s-o potrivi, nu s-o potrivi; dar o ști ceva, n-o ști nimic. A fi roșu e un privilegiu de a trăi din munca altora, fără a se cerceta dacă ai vrun merit, vro capacitate, vro aptitudine.

Pentru a căpătui suma aceasta de bulgari tâmpi și de grecotei pornoscopi și netrebnici, cari n-au nici posibilitatea de a se ocupa cu o muncă productivă, se creează din ce în ce mai multe funcțiuni cari să atârne direct de stat. Astfel Regia Monopolului Tutunurilor, răscumpărarea drumurilor de fier și multe alte creațiuni nouă au dat ocazia să se înmulțească din ce în ce numărul semistrăinilor avizați la buget, deci la munca altora. E din ce în ce mai greu de-a agonisi mijloace de subzistență în neatârnare de guvern și sporirea funcțiilor sporește numărul celor ce aleargă după ele, înzecind servilismul și baseța acestora cătră cei cari dispun de distribuirea posturilor.

Prin distragerea oamenilor de la ocupațiuni productive, prin aruncarea pe terenul politicei, prin avizarea lor de a trăi speculându-și drepturile politice și votul, populația întreagă a orașelor va ajunge la ideea fatală că e mai lesne și mai bine de a trăi din munca altora decât din a sa proprie și urmările unei asemenea maniere de a vedea sunt cunoscute de toți.

Astfel, atenianii în decadență se prefăcuseră toți în samsari, în advocați, în aspiranți de funcții, în oameni politici; din buget începu a se plăti mulțimea care asista la întruniri publice; se plăteau mărturiile false înaintea judecății, se plăteau membrii juriilor judecătorești. Un popor care întreg își consuma vremea în afaceri de-ale statului căta să și fie plătit întreg din buget. Sărăcia ajunsese atât de generală încât oamenii alergau cu lăcomie după un obolus (10 bani) ca recompensă pentru o ședință în tribunale, corupția și desfrânarea deveniseră din ce în ce mai mari. Filip al Macedoniei și Alexandru cel Mare aveau oricând în mână tarifa conștiințelor cetățenilor ateniani și n' avură decât să dea cu piciorul pentru a nimici acea comunitate politică putredă prin demagogie.

Așadar, dacă economic stăm rău, nici merităm să stăm altfel. Echivalentul mecanic al vieții celor mai mulți oameni nu se întrebuințează în producțiune, în imprimarea de forme utile materiei, ci se pierde pe mijlociri, pe negustorie de vorbe și în exercițiul viciilor. Unde însă nu produce nimenea se 'nțelege că sărăcia trebuie să sporească. Capitalul acumulat de strămoși prin lupta cu arma și prin lupta cu plugul trece în mâni străine; ziua nu e aproape, ci a sosit, în care românul e străin în țara sa proprie și străinul stăpân. Și aceasta va merge mereu înainte, până ce nu vom mai avea nimic de vândut decât votul și drepturile politice. Dar chiar acestea au început a fi un obiect de cumpărătură, despre cari tainicile biurouri de împământenire ne-ar putea spune multe.

Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot esclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muști la apă; și adevăr, nu fraze lustruite și negustorie de vorbe.

❦