[24 iulie 1882]

Școalele noastre sunt rele — iată o temă adeseori repetată de ziare politice și literare; cu toate acestea puțini au aflat cauzele adevărate ale decadenței învățământului nostru public și cei mai mulți sunt predispuși a atribui starea de lucruri unor cauze imaginare sau cel mult unor fenomene cari nu sunt ele înșile decât urmarea unei cauze generale și mai adânci.

Și „Românul“ constată că școalele noastre

sunt încă departe de a răspunde la cerințele unui stat care voiește a fi și trebuie să devie un focar de civilizațiune și de progres în Oriinte.

Cauzele, după ziarul oficios, sunt a se căuta în organizațiunea generală a învățământului. Mulți profesori se dedau la diferite ocupațiuni incompatibile cu exercitarea apostolatului lor; dar și acest rău e rezultatul unui viciu de organizațiune. Trebuie să facem ca existența profesorului ș-a familiei lui să fie asigurată în limitele unui trai modest dar îndestulător, pentru a-i permite să nu caute alte mijloace de viețuire. „Românul“ nu cere abnegațiune de la profesori; căci nu se poate cere de la cetățean în orice profesiune decât îndeplinirea datoriei lui în schimbul unui echivalent moral și material în raport cu munca sa. Foaia oficioasă cere dar sporirea lefilor și reînființarea… răposatei Eforii a școalelor.

Ia să 'ntoarcem odată chestiunea cum stă în adevăr.

Pentru a fi profesor de gimnaziu ori de liceu se cer studii academice — cel puțin acum; deci 18-20 de ani de învățătură continuă. E în adevăr singura ramură a serviciului public unde, în schimbul unei retribuțiuni neînsemnate, a unui echivalent material mic, se cer garanții de capacitate.

Acest lucru e nemaiauzit și foarte nedrept într-o țară în care asemenea garanții nu se mai cer de la nimenea și nicăiri. Căci ce se cere bunăoară pentru a fi redactor al „Românului“? Patru clase primare, plus un curs de violoncel. Care e echivalentul material al acestei mari capacități? Deputăție, delegațiune pentru a răscumpăra valori de un sfert de miliard, directorat de bancă — milioane. Va să zică pentru a îmbuzunări un echivalent material de milioane nu se cer în România decât patru clase primare, violoncel — și negustorie de vorbe. Dac-am întreba ce se cere pentru a fi director la Ministerul de Interne ne-am aduce numaidecât aminte de omul care a ocupat acest post cu oarecare virtuozitate, de mucenicul Simeon. Ce s-a cerut de la el? Patru clase primare și poate meritul de-a fi bulgar. Care e echivalentul material al colosalei munce de-a fi pătruns misterele abecedarului și a celor patru operații? Mii de galbeni, mobilier din Paris etc. etc.

Cum? Pentru un echivalent de 300 de franci profesorul să fie obligat a ști atât de mult și a munci atât de mult și celălalt, pentru mii de franci, să nu fie obligat a ști nimic? Ce se cere la noi pentru a fi general, locotenent-colonel, adiutant regal? Patru clase primare — întrebând pe generalul de la Bacău — plus poate o teșcherea de drept de prin Italia, plus unul sau două acte de înaltă trădare. Care e echivalentul material al feloniei și trădării? Lefuri de mii de franci.

Teoria echivalenților este, onorabili confrați, împrumutată din științele exacte. În aceste științi nu se 'ncap mofturi și negustorie de vorbe. Când lipsă de știință, cursuri de violoncel, tâlharii, cumul, malonestitate sunt titluri pentru mari, pentru milionare echivalente materiale, nu i se poate cere profesorului de-a fi altfel decât toată lumea, de-a nu vâna câștiguri ilegitime într-o țară în care toți le vânează, de-a nu căuta bun trai și avere fără muncă ca toți ceilalți.

Cauza decadenței școalelor e dar declasarea generală care se răsfrânge asupra corpului profesoral ca asupra țării întregi. Răul trebuie scos din rădăcină; trebuie ca fiecăruia, fie director de bancă, fie amploiat la Regie, la Domenii, la drumul de fier, să i se ceară în schimbul echivalentului material probe că posedă un capital intelectual de resort, probe că a 'nvățat carte, că pricepe treaba la care e pus. Dar când măsura generală de cultură ce li se cere Mihăleștilor, Costineștilor și Caradalelor sunt patru clase primare, iar echivalentul material, plătit din munca altora în schimbul acelei prețioase culturi, se suie la milioane, nu se poate pretinde nici de la profesori să fie altfel decum sunt, să nu fie gonitori de funcții ca toți, cumularzi ca toți, și să lege de gard o carte care-n România nu-ți ajută nimic dacă n-ai doza necesară de viclenie pentru a te 'ntrece cu semistrăinii la pescuit în apă turbure.

Mai mult; pentru ca asemănarea să fie și mai mare, căci natura e unitară în fenomenul ei, observăm că, precum sustractorii și trădătorii ajung departe în celelalte ramuri, tot astfel în sfera instrucțiunii, corelatul hoților materiali, hoții intelectuali, plagiatorii cumulează ei cele mai multe funcții, trec ei cei mai învățați oameni, sunt ei cei mai influenți profesori. Ei, iată ce va să zică consecuență și artă de-a trăi. Această artă consistă din timpii cei mai vechi încă în a te adapta cu mediul social în care trăiești. Când nu se mai află oameni onești în țară, cum zice d. Dumitru Brătianu, nu e nebun acela care, în ciuda lumii și pentru ca să râză toți de el, încearcă a fi onest? Când cu patru clase primare și violoncel ajungi prim redactor, deputat, director de bancă, răscumpărător de drum de fier, milionar — apoi nu e nebun acela care 'nvață însuși și 'nvață și pe alții, pentru ce? Pentru 200-300 de franci pe lună?

Nu, să fim drepți. Ceea ce nu se cere de la nimeni nu se ceară nici de la profesori. Și ei sunt oameni ca toți oamenii; când unul plagiază nu face decât să urmeze exemplul ministrului său; când e neglijent urmează pe cei mai iluștri dintre concetățenii săi, c-un cuvânt ei sunt ca toți și toți sunt ca dânșii. Dacă există escepții lucrul să nu ne mire. E câte unul care a prins dragoste de știința lui, care, în sfera ei senină, găsește un adevărat liman de scăpare din putrezirea și mizeria ce-l înconjură; pentru care iubirea adevărului pentru el însuși e un echivalent moral suficient al muncii lui.

Dar… „Românul“ singur o zice… „asta nu se poate cere“. Asta e… virtutea sufletelor alese, pe care le salutăm cu respect și… atâta tot. Directori de bancă, răscumpărători de drum de fier, deputați, miniștri nu vom face din ei. Îi salutăm cu respect, pe cât ne stau în față, iar când ne 'ntorc spatele, le dăm cu tifla: Amen!

❦