[27 februarie 1882]

În sfârșit, după zece zile de așteptare a apărut discursul ținut de d. V. Boerescu la 14 februarie în meetingul roșu din sala Ateneului. A apărut, caracteristic, ca suplement la „Românul“ căci d. Boerescu însuși e un suplement cam târziu, și de prisos al partidului roșu, care, cu bunul simț al gardelor lui Serurie, a și afirmat cu drept cuvânt în acea memorabilă seară: „Nu-i d-ai noștri“.

Ne pare rău, dar nu mai recunoaștem pe d. Boerescu. Odinioară, și nu sunt mulți ani de atuncea, discursurile sale făceau efectul estetic al unei rafinerii logice, al unei finețe care, deși nu ajută nimic în lămurirea cestiunilor, produce în auditoriu un fel de senzație picantă. Nu era arhitectura clară și măreață a templelor multicolone ale vechimii, în cari orice mutare pe cer a soarelui adevărului produce alte, însă pururea frumoase bătăi de umbră; opera cugetării sale nu era decât filigran subțire și frumos lucrat. Nu mari erau adevărurile sau neadevărurile pe cari avea a le spune, dar erau atât de îngrijit spuse și formau o țesătură atât de fină de argumentări încât asupra cunoscătorului produceau farmecul ce-l are dantela veritabilă pentru femei.

Ei, nu mai e. De astă dată d. Boerescu a vorbit mult și rău. O jumătate a discursului a fost procesul făcut lui 2 mai, crimei de la 2 mai, cum o numește d-sa. O, dac' ar fi convins de aceasta! Dac' ar fi în fundul inimei încredințat că actul de la 2 mai a fost în adevăr o crimă? Cât de caldă și vie, cât de detunătoare ar fi fost filipica sa în contra acelei zile? Abstracție făcând de la împroprietărirea țăranilor, țara chiar a fost împroprietărită c-o a cincea parte din teritoriul ei, de pe care Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiți, punerea în luptă cu biserica națională, oploșiți aci nu pentru răspândirea creștinătății, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul și păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decât Cuza din țară. Îngăduitorii de mai târziu n-ar fi pătruns niciodată în mizeria morală a acelor sectari ai vițelului de aur. De aceea cu greu se încovoaie d. Boerescu sub sarcina de-a dovedi că 2 mai ar fi fost în toate cele o crimă.

Fără a prejudeca ceea ce Clio va înscrie pentru de-a pururea în tablele ei de bronz și fără a ne face câtuși de puțin apologiștii lui 2 mai, l-asigurăm pe d. Boerescu, din intuiție și convingere, că incapabil, absolut incapabil, ar fi fost un venetic ca d. C.A. Rosetti, un bizantin ca Brătianu și toată seria de stârpituri etnice și intelectuale ce formează partidul lor să rezolve una măcar din cestiunile pe cari le-a rezolvat Vodă Cuza. Le-a rezolvat, e drept, ca Alexandru nodul gordian, dar a curățit atmosfera de toate sofismele de temporizare și n-a cumpărat nici o reformă dinlăuntru cu concesiuni în afară. Trebuia un spirit franc și în mare grad capabil de adevăr, ceea ce roșii nu sunt nici pot fi, trebuia un soldat nedezgroșit, o inimă curajoasă care să intre în colivia inteligențelor feline și nebărbate cari se ridicau pe-atunci și cari azi guvernează România.

Dacă actul de la 2 mai a fost o crimă, ea a fost francă și pe față, făcută cu brațele încrucișate.

Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie și o lașitate.

Vor trece veacuri și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie și stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generațiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. C-un cuvânt crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de lașitate și istoria scuză cinismul, scuză crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuză oamenii cari au curajul caracterului și înclinărilor lor, căci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodată e lașitatea. Și oamenii cari conduceau pe soldat la rușine o știau aceasta, le era frică de soldatul de rând, le era frică de țăranul acesta onest care, cu pumnul lui vârtos, i-ar fi strivit să fi știut unde-l duce. „Doamna a născut un prinț“ li s-a zis oamenilor și numai greco-bulgarii ce dezonorau uniforma ofițerească, știau ce e la mijloc.

Dar să lăsăm procesul lui 2 mai, pe care d. Boerescu 'l va pierde împreună cu toți contimporanii, căci, dacă nu tăgăduim greșalele lui Vodă Cuza, cea mai constantă greșeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare, pe de altă parte orbi am fi și răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înțelege chiar ca să-i arunce mănușa oamenii nepărtinitori; am înțelege-o să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta.

În partea a doua a discursului său. d. V. Boerescu cearcă a justifica apucăturile demagogice ale d-lui C.A. Rosetti.

D-sa, ca om de legi, e în contra eligibilității și pentru inamovibilitate. „De aci ar urma însă să dau cu parul în capul aceluia care ar fi pentru eligibilitate.“

Nu zicem cu parul, dar ce caută d. Boerescu alăturea cu susțiitorii eligibilității? Căci propunerea d. C.A. Rosetti nu este, precum binevoiește a admite d-sa, legitimă, ci subversivă. Azi, când magistrații sunt numiți, advocații roșii amenință a-i destitui pe aciia cari nu i-ar face să câștige toate procesele. E vorba, pentru d. C.A. Rosetti, de-a face din justiție un monopol al advocaților roșii de mâna a treia cari abia știu a citi și a scrie, e vorba ca legea să fie pururea în favorul clienților advocaților roșii și ca aceștia să vânză justiția pe bani.

Mi-e frică a merge pân' la vot universal, zice d. Boerescu, dar, aceasta nu va să zică că cei ce propun votul universal direct sunt niște anarhiști.

Ba asta va să zică. Acestea nu sunt cestiuni de apreciație, precum binevoiți a admite, ci realități. Votul universal înseamnă pretutindenea despotismul maselor și se găsește sau în state demagogice sau în state monarhice cari vor să aibă pururea în mână putința despotismului. În orice stat monarhic în care există sufraj universal despotismul personal e în orice moment cu putință: acolo guvernul se joacă de-a constituția.

În legi, zice Garat, dar mai cu seamă în principiile fundamentale ale legilor, vorbele sunt lucruri reale și termenii improprii cari fac a se naște idei false pot conduce la calamități naționale.

D. Boerescu sfârșește discursul dând sfaturi binevoitoare partidului conservator. Nu ne-ar permite oare ca în schimb să-i dăm asemenea un sfat? Dacă renunțăm la satisfacția ieftenă de a mai deschide colecția „Presei“ și a înșira epitetele la adresa roșiilor, nu putem tăgădui pe de altă parte că compararea acelor epitete cu atitudinea de-acum a d-lui Boerescu iese în defavoarea personalității sale politice. Spinoza zice cam următoarele: „Adevărul există în sine și pentru sine. Oricât de drepte ar fi argumentările în contra lui, el tot rămâne adevărat; oricât de strâmbă și stângace apărarea lui, el tot adevăr este“. Când vedem dar pe adversarul eligibilității magistraturii și al sufrajului universal alături cu susțiitorii acestora, tot filigranul artei sale retorice nu e în stare a neutraliza impresia rea, întemeiată pe adevăr, pe care ne-o face.

Lucrul pe care l-am sfătui d-lui Boerescu e așadar: pocăința. Dar o pocăință adâncă, care să reformeze oarecum modul său de-a fi. Să se convingă că nici un om nu se aliază nepedepsit cu nulitățile catilinare ale țării sale în contra talentelor și trecutului ei și să-i fie silă că a existat o zi în viața sa în care-a putut da mâna cu tot ce epoca de tranziție între fanarioți și istoria națională a putut produce moralicește mai bolnav, intelectual mai sterp și mai felin.

Iată ce i-ar rămânea de făcut dacă mai e în stare s-o facă.

❦