[2 februarie 1882]

D. Kogălniceanu publică o scriere privitoare la cestiunea Dunării de care suntem obligați a ține seamă, chiar dacă dezaprobăm, ca și în cazul d-lui Kallimah-Catargiu, publicarea prematură de documente în cestiuni esterioare pendente. Lucrarea aceasta se începe prin reproducerea a două memorii pe cari le-a scris fiind ministru plenipotențiar la Paris. Cel dentâi memoriu, lucrat pre larg și cuprinzând istoricul cestiunii dunărene precum și starea ei legală, e adresat ministrului de esterne al României; cel de al doilea e adresat ambasadorului acreditat la Paris al unei mari puteri. Aceste două acte formează cuprinsul fasciculei întâia; în a doua fostul ministru plenipotențiar va da istoricul neînțelegerii ce a avut cu guvernul d-lui I.C. Brătianu în privința modului de-a apăra cestiunea Dunării.

Oricâte imputări ar avea cineva de făcut omului de stat de la 2 mai, un lucru nu i-l poate contesta nimenea: claritate de vederi, judecată cuprinzătoare, sigură și fără șovăire; o mare inteligență unită cu talentul de-a se manifesta cu toată viociunea în scris și prin viu grai.

D. Kogălniceanu urăște fraza, pune pe cititor totdeauna și fără înconjur in medias res sâmburul cestiunii apare clar și dezbrăcat de subtilități. Izvorul său nu e nici limonada dulcie a notelor Stătescu, nici subțietățile de stil și logică ale notelor Boerescu; e apă curată și limpede ca din izvorul de munte. Nicăieri nu se vede dorința de-a îndupleca prin motive aparente, pretutindene puterea de-a convinge e luată din chiar natura cestiunii.

Memoriul cu care scrierea se-ncepe e atât de clar și de deplin încât nu lasă nici o îndoială asupra cestiunii în genere, nici asupra amănuntelor ei.

Pretențiunea monarhiei vecine de-a avea o poziție preponderantă pe Dunărea de Jos datează încă de la 1856; începutul ei e formulat în protocolul Conferinței ținute la Viena la 2 fevruarie acel an, când se statorniceau preliminăriile păcii între Rusia pe de-o parte, Turcia și aliații ei pe de alta.

Estrase scurte din discursurile ținute atunci de contele Buol-Schauenstein dovedesc că scopul Austrei era atunci același ca și astăzi. Aceste pretențiuni, respinse atunci, s-au ivit din nou în Congresul de la Berlin, unde asemenea reprezentații puterilor au știut să le zădărnicească din nou, căci, după cum d. Kogălniceanu constată prin compararea deosebitelor texte ce privesc cestiunea, starea ei legală, stabilită de Congresul din Berlin, e următoarea:

1) Libertatea navigațiunii Dunării este deplină și pusă sub garanția colectivă a Europei. Drepturile escepționale pentru state riverane (cabotajul etc.) au fost respinse de întregul Congres;

2) Austro-Ungaria nu are nici o pozițiune escepțională sau privilegiată pe Dunăre între celalte puteri subscriitoare Tractatului, afară de dreptul ce i s-a dat de-a sparge Porțile de Fier spre înlesnirea navigațiunii.

3) Comisiunea specială a Statelor Riverane (reapărută acum sub numele de Comisiune Mixtă) nu mai există; ea a fost combătută de chiar plenipotențiarii Austro-Ungariei și Congresul s-a unit cu părerea lor;

4) Regulamentele de navigațiune și de poliție fluvială pentru toată întinderea Dunării de la Porțile de Fier până la Galați trebuie a fi puse în armonie cu cele cari sunt sau vor fi făcute în privința Dunării de la Galați până la gurile ei. Elaborarea regulamentelor este încredințată Comisiunii Europene, asistată de delegații statelor riverane. Comisiunea Europeană se recunoaște permanentă.

5) Modificațiuni la această stare legală, consacrată printr-un tractat solemn, nu se poate face prin comisiuni speciale, principii nouă putându-se consfinți numai prin autoritatea unui congres (opinie esprimată de d. dr. Haymerle).

Pe această bază clară s-au și mișcat apărarea cestiunii Dunării, pe ea s-a ținut delegatul român din Comisia Europeană, pe ea se bazau instrucțiile date reprezentanților din străinătate, când, ca din senin, d. Kogălniceanu primește la 21 iulie anul trecut depeșa no. 11623, care-l pune în cea mai mare nedomirire. Prin această depeșă se zice textual „că i se atrage atențiunea asupra cestiunii cabotajului, care este cea mai importantă pentru noi“ și se întreabă „dacă nu se teme, că, dacă Comisiunea Europeană a Dunării va fi să redige regulamentele de navigațiune până la Porțile de Fier, ea nu va păstra dreptul cabotajului pentru toate națiunile spre paguba statelor riverane“

Din acest moment d. Kogălniceanu vede limpede că guvernul a intrat cu totul în alte vederi. El răspunde:

Dacă d-voastră sunteți otărât a reclama păstrarea cabotajului numai pentru statele riverane, adecă pentru Austria în detrimentul pavilioanelor statelor neriverane și în special ale Angliei, Franciei, Germaniei, Greciei, Italiei și Turciei, cari acestea au întemeiat prosperitatea Dunării de Jos și prin urmare a porturilor noastre, în asemenea caz noi nu mai suntem în conflict cu Austro-Ungaria, noi suntem în conflict cu Europa. Cu o asemenea teorie noi devenim strânșii aliați ai Austro-Ungariei, care de la 1856 se încearcă, deși pururea respinsă de Europa, de-a păstra pentru dânsa toată mișcarea navigațiunii pe Dunărea de Jos.

Așadar cabotajul, privilegiul plutirii pe lângă țărmuri rezervat riveranilor, era blidul de linte pentru care România ar fi putut renunța la dreptul ei de primogenitură, la neutralitatea Dunării, această chezășie a neutralității țării.

Pentru acest blid de linte oferit ca un fel de compensație țărmurenilor, cu iluzia că în acest chip își vor putea crea o marină națională, d. Brătianu cu prețiosul său d. Boerescu au intrat în mlaștina făgăduielelor pripite, de cari părându-le rău, au voit să le neutralizeze prin limbajul exagerat al mesajului, ceea ce, în loc de-a ameliora situația, au condus din contra la conflict și umilire.

Dar această abatere a d-lui Brătianu din calea clară a Tractatului de la Berlin ne-au costat mai mult încă: încrederea puterilor.

Este de datoria postului ce-l ocup, zice d. Kogălniceanu, de-a arăta guvernului țării mele clar și esplicit că ceea ce face grea pozițiunea reprezentanților României în străinătate — și cred că, unii din colegii mei v-au și spus-o înaintea mea — este ideea eronată, însă în general stabilită, că guvernul român are deja angajamente luate, că de multe ori noi ne prefacem că susținem o cestiune, când această cestiune este demult deja rezolvată în înțeles opus rezoluțiunii ce afectăm a sprijini.

Într-adevăr, ce patriotism poate fi acel care simulează a apăra interesele țării pe când în realitate cestiunile s-au pus la cale? Astfel, luându-ne după nenorocita manieră de-a se esprima a mesajului regal, ne vine a crede că și în cestiunea Basarabiei d. Brătianu poate să fi simulat numai de-a apăra acea provincie, pe când în realitate întrevederea de la Livadia îi pusese capăt de mult încă.

❦