[4 aprilie 1882]

„Românul“, dând seamă de apelul conservatorilor cătră țară, zice că din nou am fi început propaganda de „acuzări zădarnice și false“.

Este timpul — zice în adevăr apelul — ca toate elementele sănătoase din țară, fără deosebire de nuanțe politice, să se întrunească într-o energică rezistență.

Rezistență în contra cui și pentru ce? — întreabă „Românul“.

Pentru a apăra tronul!?

Dar cine-l atacă?

Știm bine că „Românului“ îi dă acum mâna să întrebe „Cine-l atacă?“, dar această întrebare, cu toată aparența ei de naivitate, nu amăgește pe nimeni. Ca azi curg protestările de lealitate de pe buzele patrioților; ca mâni le vedem spulberate în vânt de încercări de republică ploieșteană, de „Vivatele“ aduse la Procope, la vro aniversară a încoronării republicei universale; ca mâni vedem iar vrun diplomat însărcinat cu gingașa misiune de-a spune M. Sale „să scutească țara de-o crimă“. Toate facerile și prefacerile acestea ale partidului roșu sunt numai configurațiunile caleidoscopice ale unor și acelorași apucături demagogice.

Dar cu ocazia dezbaterii legii tocmelelor ce-a zis însuși d. C.A. Rosetti?

Că în realitate trăim în republică, cu tot titlul de rege, și că dumnealui nu se 'mpiedică deocamdată de titlu;

că e treaba copiilor săi de-a înființa republica.

Și acum ne întreabă: „Cine amenință?“

Instinctele amenință înclinările, poftele nesățioase de îmbogățire din averea publică, dorința de impunitate a Mihăleștilor, ruleta răscumpărărilor de drum de fier introdusă în Adunări, corupția adâncă a partidului roșu și lipsa lui de convingeri politice și de moralitate. Toate aceste amenință și tron și țară. Prin aceea că, numiți în funcții înalte militare oameni ce, la 11 fevruarie, și-au înfrânt jurământul și onoarea militară, se amenință din fundament toată organizarea statului român, întemeiată și ea pe jurământ și pe onoare. Decorând pamfletarii cari au pângărit Coroana încurajați acea pângărire, încurajați lipsa de respect cătră autoritatea Coroanei.

Și să vă spunem cine amenință mai cu seamă. Veneticul.

Când d. C.A. Rosetti, la luarea Plevnei, n-a găsit alte vorbe de zis celor adunați sub fereastra sa decât că: „Mai e o Plevnă de luat, cea internă a reacțiunii“, aci, crează-ne, a vorbit din el nu omul de stat, nu gazetarul, nu politicul prudent și, în genere, n-a vorbit din el omul in abstracto, ci … veneticul. În fundul neconștiut al existenței sale a încolțit veneticul, pentru a dovedi din nou toată mizeria și perversitatea acestui caracter, incapabil de-a se înălța un moment măcar, unul singur, asupra urelor unei inime înrăutățite, la ideea mai naltă și mai luminoasă a patriei, care e una pentru toți, și a respectului pentru acea reacțiune în țara căreia trăiește de ieri alaltăieri și dumneasa și din birul căreia 'și ține zilele.

De aceea nicicând nu credem afectațiile de nevinovăție și naivitate a redactorului „Pseudo-Românului“.

Vicleniei și perversității de caracter datorește succesele de pân-acuma; tot această viclenie și perversitate îl va și surpa — căci scris este ca din aceeași rădăcină să răsară succes și insucces, suire și cădere, și aceasta este esența oricării vieți și a oricării tragedii. Cu tot aerul de farsă pe care l-a dat vestitul gazetar vieții sale proprii de la începuturile ei și pân' acum, sfârșitul nu va fi de farsă, căci legile naturii, realizeze-se în stat, manifeste-se în inima individului, lucrează cu nepăsarea atribuită zeilor anticității și ne răzbună pe toți.

❦