[4 august 1882]

D. C.A. Rosetti e, se vede, în ajunul de-a pleca la Paris și de-aceea adresează un fel de enciclică de adio d-lor săi alegători și iubiților săi concetățeni.

În această scrisoare găsește ocazie a recapitula anume o seamă de lucruri pe cari le-a zis în trecut, a căror repetare în momente atât de solemne cată fără îndoială să fi având un înțeles escepțional.

D-sa zice că propaganda ce-a făcut-o e cuprinsă în programul de la 9 august 1857.

A trecut cam mult de-atunci, multe conștiințe și-au format și reformat profesiile de credință, încât ar fi fost interesant, pentru cititorul „Românului“ chiar, ca acel program vestit, pe care nimeni nu-l cunoaște, să vază din nou lumina zilei. D. C.A. Rosetti nu ni-l comunică însă, dar ne dă câteva pasaje din el, precum și din vestitele sale enciclice, tipărite acum un an și ceva.

D-sa a zis așadar:

Toți oamenii sunt egali dar nu și semeni; fiecare om trebuie să se lumineze necurmat și să 'nțeleagă că binele nu se dobândește printr-un om, printr-un guvern, printr-un dictator, ci prin unirea tuturor.

Ținta d-lui C.A. Rosetti va fi omul;

Fiindcă d-sa e pentru luminarea omului și a națiunii, se va sili a

smulge din mintea oamenilor închinarea la stăpân, sub toate formele și orișice fel de stăpân.

Astfel vorbește d-sa,

în această epocă în care națiunea este în toate atât de sus urcată încât căderea ei ar fi zdrobitoare.

Trebuie mai cu seamă ca țara să fie pătrunsă de un mare principiu pe cari foarte puțini îl înțeleg; acela că

o națiune salvată de un singur om se deprinde a nu mai cugeta, a nu mai lucra ea însăși. Ea cade sub jugul despotismului.

În fine d. C.A. Rosetti își încheie scrisoarea zicând că,

până ce nu ne vom face singuri afacerile, până ce n-om sili pe deputați să-și dea seama de actele lor, până nu vom preface legea electorală etc., nu vom merge bine.

Acestea le zice d-sa

în momentele cele mai zdrobitoare ale vieții și pe la sfârșitul ei.

Curios e în adevăr de-a vedea pe un om bătrân care-n viața lui a făcut numai politică găsind relele sociale acolo unde nu sunt și fiind cu totul orb pentru izvorul lor adevărat. D. C.A. Rosetti își ia adio de la alegători, le strânge mâna, poate a renunțat la mărire și deșertăciuni și cu toate astea nu se-ndură să-și calce pe inimă să spuie odată verde care e cauza răului, pe care trebuie s-o fi cunoscând.

Dacă d. C.A. Rosetti ar iubi această țară și acest popor măcar câtu-i negru sub unghie le-ar zice alegătorilor următoarele: „Oameni buni! Ce-ați zice voi dacă pe cancelarul Germaniei l-ar chema Pherekydes, pe miniștri Carada, Fleva și Chirițopol, pe ambasadori Pandrav ori Giani, ce ați zice, c-un cuvânt, dacă într-o țară în care pe toată lumea o cheamă Meyer și Muller, tot ce e deasupra sa clasă guvernantă, ar fi străin? Ce-ați zice? Ticălos popor, ați zice, osândit a munci ca vita pentru a hrăni străini, străini și iarăși străini“.

Dar oare ce e de zis pentru o țară în care pe oameni îi cheamă Bucur, Bodea, Codrea și Florea, Păun și Cătălin, Terinte și Pârvul, Ursu și Balaur, Lupu și Bărcan și unde pe clasele superpuse le cheamă Pehlivanidis și Zevzocopol, unde din grec dai în bulgar și din bulgar în grec?

Ce să se zică decât că ticăloasă țară și ticălos popor!

Și aceasta este epoca în care după d. C.A. Rosetti națiunea este în toate atât de sus urcată încât căderea ei ar fi zdrobitoare?

În adevăr sus urcată trebuie să fie o națiune ai cărei membri se vând ca vitele, cu ziua și cu luna!

D. C.A. Rosetti zice că ținta d-sale e omul? Da, orice om din lume, căci e cosmopolit în privirea tuturor; o singură rasă de oameni s-a bucurat de ura d-sale specială și de persecuțiune — rasa română. Între oamenii pe cari, cu patru clase primare, ba și mai cu puțin, i-a ridicat de la rachierie ori de la făclierie, din subcomisariate de poliție și de la corectura gazetei sale vom găsi tot soiul de străini, egali ca nulități, dar nu vom găsi un singur român.

D. C.A. Rosetti se teme de despotism, de salvarea printr-un singur om?

Doamne al veacurilor, unde e acel singur om?

Îl asigurăm de mai înainte că acel om nu va fi străin.

Unde e acel singur om să prețuiască plebea aristocratizată a d-lui C.A. Rosetti cu cât face, cu câte un capăt de funie de fiecare? Unde e acel singur om care să puie pe străini la locul lor, să curețe România de tot ce-a fost mai decrepit, mai ocolitor de muncă, mai stricat dincolo de Dunăre, de ciuma asta orientală? Unde e acel singur om, ca să nu mai vedem Pandravi și Caradale, Mihălești și Chirițopoli figurând în societatea română, ca să nu li se mai pară țara asta o colonie greco bulgară, o societate străină de esploatare, condusă de cel mai străin dintre ei, de d. C.A. Rosetti?

Dar să i-o spunem, spre mângâierea d-sale și a partizanilor, nu mai sperăm în venirea unui asemenea om. Acest popor românesc e atât de sărăcit, atât de amețit prin fraze, atât de căzut încât un asemenea om ar muri sub garduri, ca Șincai ori ca Avram Iancu, sau s-ar găsi cineva să-l vânză, precum pe Tudor l-a vândut sârbul Macedonski, și, în acelaș timp în care acel singur om ar zăcea în pușcărie sau la ocnă, tot unui C.A. Rosetti sau unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă, pentru c-ar fi scăpat țara de acel om. Glontele care a lovit în Barbu Catargiu trebuie să fi având pensie și decorație căci, din neam în neam, cei ce au vândut țările acestea, cei ce au trădat acest popor, aceia au fost destinși, aplaudați și populari.

Da, națiunea este în toate atât de sus urcată! Atât de sus încât statura oamenilor scade, că ei degenerează în maimuțe și încep a semăna cu Pantazi-Ghica; atât de sus precum nu putea fi nici în epoca fanarioților și cum n-a putut ajunge decât sub fiii Pazvangiilor și Cârjaliilor, sub urmașii bandelor lui Caragea ș' ale lui Ypsilant.

În mod general am spus demult că înmulțirea disproporționată a claselor improductive și împuținarea celor producătoare este răul de căpetenie, care devine și mai grav prin împrejurarea că consumatorii improductivi sunt aproape toți străini. Fără îndoială toți liberali, căci liberi de a esploata vor să fie; fără îndoială egalitari, căci egali vor să fie, ei pripășiți de ieri alaltăieri, cu toți acei ale căror nume s' amestecă cu începuturile țării: Egali da! dar semenii noștri nu sunt, precum bine observă d. C.A. Rosetti.

Așa de puțin încât e preferabil să fim tiranizați de un român decât egali și liberi alături cu aceste stârpituri orientale; așa de puțin încât singurul bine veritabil ce-ar putea să ne facă d. C.A. Rosetti și conaționalii săi transdanubiani ar fi să ne slăbească cu dragostea și să nu se mai intereseze nici de-o țară care nu-i a lor, nici de-un popor din care nu fac parte.

❦