[5 februarie 1882]

Mulți presupun, și nu hotărâm încă de au ori nu cuvânt, că interesul escesiv pe care d. C.A. Rosetti și „Pseudo-românul“ său îl manifestă în timpul din urmă pentru clasa țăranilor nu este un interes întemeiat pe vederile unei politici de stat, concepute cu siguranță și preciziune, ci pe necesitatea ce-o are partidul său demoralizat de-a-și reîmprospăta popularitatea și alegătorii mai cu seamă, atrăgând în sfera sterpelor lupte politice o clasă numeroasă de cetățeni, pe țărani.

Marfa de fraze a ziarelor roșii s-a învechit, a ieșit din modă; lumea orășenească s-a cam săturat de ea.

Din zilnica repetare a unei serii de vorbe cu sferă nedeterminată și lipsite de cuprins a rezultat la început o boală obștească a spiritului public în România: găgăuția generală în judecarea cestiunilor de interes public, o periculoasă beție de cuvinte, care a amețit clasele noastre de mijloc și le-a făcut a confunda formele goale și pospăirea pe deasupra ale civilizației cu fondul acesteia, care consistă nu în egalitate, fraternitate și libertate, ci în muncă și în adevăr. Încet-încet orașele și-au deschis ochii; fiecine înțelege că fără muncă nu există bunăstare materială decât pentru gheșeftari și cavaleri de industrie; că fără adevăr nu există cultură. Încet, publicul s-a convins că a lua ochii prin discursuri patriotice și fraze bine lustruite nu va să zică a munci și că toți acei cari iau de zece ori pe zi patria, libertatea, naționalitatea în gură le iau numai ca etichete și ca pretexte, adevărata lor țintă fiind îmbogățirea sau traiul bun de pe spatele altora, din spinarea poporului producător. Cei ce exercită industria patriotismului subliniat, înmulțindu-se peste măsură, își fac azi concurență între ei, se dau pe față unul pe altul; albeața care a acoperit ochii spiritului nostru public de la 1858 și până azi a început a se lua binișor; nimeni nu mai crede în povestea glumeață a unui progres de pe saltea, fără corelatul muncii musculare și intelectuale.

Asta a început a înțelege Burtă verde cum am zice și de-aci discreditul mărfii patriotismului subliniat în piață, căci nu mai are trecere și nu se mai ia drept bani buni. Orășenii s-au convins că nu e nimic, absolut nimic îndărătul înțelepciunii apocaliptice a politicei roșie, că fraza goală care nu esprimă nici o necesitate economică, nici o cerință de organizare nu e decât o nadă pentru a prinde și ameți pe cei săraci cu duhul. Formulele mistice ale d-lui C.A. Rosetti nu le mai cred nici copiii din școală; dicționarul său politic începe a muri, terminologia sa moare precum a murit aceea a alchimiei și a astrologiei. Gândirea publică devine în România mai pozitivă și mai concretă; oamenii nu se mai mulțumesc cu cuvântul, ci urmăresc înțelesul lui, ba evoluțiunea chiar a acestui înțeles.

Această schimbare a spiritului public a observat-o d. C.A. Rosetti. Ca acei dascăli bătrâni cari repetă în fiece an aceleași glume, însă pururea altor urechi, mai tinere, astfel ilustrul părinte al demagogiei române caută urechi nouă pentru farsele sale învechite și crede că le va putea găsi prin demagogizarea acelei clase de oameni care, păstrătoare caracterului național al românului, iubitoare de adevăr și dreaptă, rămăsese pân' acum neatinsă de veninul demagogiei. Această clasă e cea țărănească.

Un articol de fond al „Pseudo-Românului“ se citează în Cameră ca espunere de motive printr-un proiect de lege prin care să se hotărască că numai țărani pot fi delegații colegiului al IV-lea, deși, e învederat că e indiferentă treapta socială a aceluia pe care țăranul îl delegă pentru a-i reprezenta interesele și că criteriul acestei alegeri ar fi cunoștința stării economice și de cultură a țăranului, nu împrejurarea că delegatul e sau nu țăran.

Un alt mijloc pentru a atrage pe țărani în sfera luptelor politice este esploatarea violentă a neajunsurilor legii tocmelelor agricole.

„Românul“ numește legea „barbară, ilegală, ucizătoare“.

Dar cine a propus-o, cine a votat-o?

D. C.A. Rosetti și I.C. Brătianu, la 7 martie 1866, după căderea lui Vodă Cuza.

Deși însă legea actuală e în cea mai mare parte creațiunea partidului pe care-l reprezentă „Românul“, nu vom numi-o astfel cum o numesc acei cărora li se cuvine paternitatea ei.

E rea, dar ținta ei a fost bună. Producțiunea agricolă e legată de anume condiții de timp. Un obiect industrial se poate produce și vara și iarna, și noaptea și ziua, oricând și oriunde. Cine însă nu ară la vreme, nu prășește la vreme, nu seceră la vreme, acela nu recoltează nimic și degeaba și-a băgat capitalul în producțiune. Spiritul legii tocmelilor a fost a asigura termenele deosebite ale muncilor agricole, a căror neținere ar fi echivalentă cu ruina sigură a producțiunii, deci cu ruina țării. Orice reformă s-ar face, spiritul acestei legi nu se poate înlătura și tăgădui dacă nu voim ca izvorul de căpetenie al avuției publice să cază în totul în părăginire.

Ceea ce rămâne curios e întrebuințarea acestei legi, făcute mai cu seamă de roșii, în contra altor elemente politice, cari poate să fi contribuit și ele la facerea ei, dar nu sunt autorii ei de căpetenie. Dacă roșii au făcut-o sau au contribuit a o face, ci au creat o lege „barbară, ilegală și ucizătoare“ și contra lor înșile ar căta să-și îndrepte armele polemice. Dar precum am zis la început: nu legea tocmelelor e în cestiune pentru roșii. Ei vor să-și creeze și din greaua și gingașa cestiune a organizării muncii o armă electorală căci polemicele „Românului“ și propunerea din Cameră privitoare la delegați au amândouă acceași țintă: demagogizarea locuitorilor săteni.

❦