I. Ospăţul.

Era la Megara, sub zidurile Cartaginei, în grădinile lui Hamilcar.

Soldaţii care luptaseră sub porunca lui în Sicilia se întâlneau la un mare ospăţ, sărbătorind amintirea bătăliei de la Eryx; şi fiindcă erau mulţi, iar stăpânul lipsea de acasă, beau şi mâncau în deplina lor voie.

Căpitanii, purtând coturni de bronz, se rânduiseră de-a lungul drumului din mijloc, sub un acoperământ de purpură cu ciucuri de aur, care se întindea de la zidul grajdurilor până la cea dintâi terasă a palatului. Gloata ostaşilor se răspândise printre copaci, în preajma şirului de clădiri cu acoperiş neted: cramele, pivniţele, hambarele, brutăriile şi arsenalul; mai departe erau gropile cu fiare sălbatice, curtea elefanţilor şi temniţele pentru sclavi.

O perdea de smochini împrejmuia bucătăriile; dumbrava sicomorilor se prelungea până în desimea frunzişului, unde rodiile străluceau peste tufişurile albe de bumbac; coardele de viţă, încărcate cu ciorchini grei, se încolăceau pe braţele puternice ale pinilor înalţi; un câmp de trandafiri se întindea sub platani; crini în floare se legănau risipiţi pe pajişti; cărările erau presărate cu nisip negru şi pulbere de mărgean, iar de la un capăt la celălalt, chiparoşii se înălţau de-a lungul drumului despărţitor, ca două rânduri de obeliscuri verzi.

În fundul grădinii, palatul zidit din marmură de Numidia cu pete galbene îşi înălţa pe temelii cuprinzătoare cele patru caturi ale lui, răspunzând pe tot atâtea terase. Cu scara lui largă şi dreaptă, tăiată în lemn de abanos, purtând de o parte şi de alta a fiecărei trepte prora unei corăbii cucerite, cu porţile lui roşii, însemnate cu o cruce neagră, cu împletitura de aramă care îl ferea, la pământ, de primejdia scorpionilor, şi cu auritele zăbrele care închideau sus locurile de trecere, palatul lui Hamilcar, în cumplita lui bogăţie, li se părea soldaţilor tot atât de măreţ şi de nepătruns ca şi chipul stăpânului.

Aşa hotărâse Marele Sfat al Cartaginei, ca în acest loc să se ţină ospăţul. Răniţii adăpostiţi în templul lui Eşmun porniseră la drum o dată cu zorile, târându-se în cârji. În fiecare clipă soseau alte cete. Şirurile de ostaşi se scurgeau necontenit pe toate potecile, ca nişte şuvoaie pornite să se reverse în cuprinsul aceluiaşi lac. Sclavii de la bucătării forfoteau printre arbori, zăpăciţi şi pe jumătate goi; gazelele speriate goneau prin iarbă, behăind; soarele cobora spre asfinţit, iar mireasma lămâilor înfloriţi înteţea mirosul greu de sudoare pe care îl răspândea mulţimea înfierbântată.

Se găseau adunaţi laolaltă oameni din toate neamurile: liguri, baleari, negri, luzitani şi fugari din cetatea Romei. Alături de rusticul grai doric, răsunau frânturile de cuvinte ale celţilor, rostogolindu-se ca uruitul carelor de luptă; silabele ionice se întretăiau cu consoanele deşertului, aspre ca un lătrat de şacal. Grecul se cunoştea după trupul lui zvelt; egipteanul după umerii lui înalţi; cantabrul după pulpele lui zdravene. Carienii îşi legănau cu trufie penele coifurilor; arcaşii din Capadochia purtau pe pielea lor flori mari, vopsite cu suc de ierburi; câţiva lidieni, fluturând cercei la urechi, se ospătau în papuci, înveşmântaţi femeieşte; unii erau boiţi ca de sărbătoare cu roşu, părând de departe statui cioplite în mărgean.

Soldaţii stăteau răsturnaţi pe perne sau mâncau aşezaţi pe vine în jurul tăvilor mari; unii, culcaţi pe burtă, înşfăcau bucăţile de carne şi înfulecau sprijiniţi în coate, ca leii deşertului când au răgaz să-şi sfârtece prada pe îndelete. Noii-veniţi, rezemaţi de copaci, priveau mesele joase, pe jumătate ascunse sub perdelele roşii, aşteptându-şi rândul în picioare.

Bucătăriile lui Hamilcar dovedindu-se neîndestulătoare, Sfatul Cartaginei trimisese un adaos de sclavi, de vase şi de paturi. Ca pe un câmp de luptă unde se ard morţii, se aprinseseră în mijlocul grădinii focuri mari, la flacăra limpede a cărora se rumeneau boi întregi. Pâini presărate cu praf de anason se perindau, laolaltă cu roţile mari de caş, mai grele decât discurile. Treceau vase pline cu vin şi amfore cu apă; grămezi de flori umpleau panerele lucrate în filigran de aur. În ochii tuturor strălucea plăcerea îndelung dorită de-a mânca şi de-a bea pe săturate. Apoi porniră să răsune cântecele.

Ospăţul a început cu o risipă de păsări fripte, înotând în sos de verdeţuri pe talere roşii de lut, încondeiate cu desene negre; apoi felurite scoici, aduse de pe ţărmurile punice; grâu fiert, păsat de orz, terci de bob şi melci aromaţi cu chimen, pe tăvi de chilimbar auriu. În sfârşit, mesele s-au acoperit cu cărnuri de toate soiurile: antilope, cărora li se lăsase podoaba coarnelor, păuni dichisiţi cu evantaiul lor de pene, miei stropiţi în frigare cu vin dulce, pulpe de cămilă şi de bivol sălbatic, arici în saramură de peşte, greieri şi hârciogi prăjiţi în unsoare, iar în străchini mari de lemn de Tamrapani, halci de slănină dreasă cu afran. Toate înotau în prisos de sosuri, de trufe şi de assa-foetida. Mormane de fructe se revărsau peste plăcintele cu miere. N-a fost dată uitării nici acea mâncare, scârnavă pentru gustul altor neamuri, dar preţuită de cartaginezi: câini dolofani şi trandafirii, îngrăşaţi cu borhot de măsline.

Fiecare fel nou de bucate aţâţa pofta pântecelor nesătule. Galii, cu părul adunat pe creştetul capului, zvântau harbujii şi ronţăiau lămâile cu coajă cu tot. Negrii nu văzuseră niciodată languste şi îşi însângerau gura muşcând din crusta lor stacojie. Grecii, bărbieriţi cu grijă, mai albi la trup decât marmura, aruncau peste umăr resturile de mâncare de pe talere; păstorii din Brutium, înfăşuraţi în piei de lup, hăpăiau tăcuţi, cu nasul în strachină.

Se înserase. Sclavii strânseră velariul întins peste cărarea chiparoşilor şi aduseră facle.

Flăcările tremurătoare ale smoalei care ardea în vasele de porfir au speriat în vârful cedrilor maimuţele juruite lunii. Ţipetele lor i-au înveselit pe soldaţi.

Lumini piezişe tremurau pe platoşele de aramă; o puzderie de scântei sclipea pe tăvile încrustate cu pietre scumpe. Pe pântecul de oglindă al carafelor, chipurile se răsfrângeau mărite, iar soldaţii, îmbulzindu-se în jurul lor, îşi schimonoseau faţa, holbau ochii şi făceau haz. Azvârleau unii în alţii, pe deasupra meselor, cu scaune de fildeş şi spatule de aur. Beau pe nerăsuflate vinurile greceşti din burdufuri, vinurile de Campania din amfore, vinurile de Cantabria din butoaie, fără a dispreţui pe cele de zizif, de lotus şi de dafin. Pe pământul plin de băltoace, paşii lor alunecau. Aburul cărnurilor fripte se risipea printre ramurile înfrunzite, de-a valma cu duhul răsuflărilor de om. Clămpănitul fălcilor se împletea cu larma glasurilor, cu sunetul cântecelor, cu clinchetul cupelor, cu zgomotul amforelor sparte şi, din când în când, cu ecoul limpede al unei tăvi mari de argint.

Pe măsură ce se ameţeau de băutură, soldaţii se gândeau tot mai stăruitor la nerecunoştinţa Cartaginei. Adevărul era că Republica, istovită de pe urma războiului, lăsase să se strângă în cetate toate legiunile înarmate, care se întorceau de pe câmpul de luptă. Generalul lor, Giscon, se arătase destul de prevăzător, dându-le drumul să plece pe rând, pentru a face mai lesnicioasă plata soldei ce li se datora; iar Sfatul Cartaginei nădăjduia că se vor învoi să primească şi mai puţin. Ajunsese să urască ostaşii pe care nu mai era în stare să-i plătească. Datoria aceasta i se părea poporului o povară tot atât de grea ca şi cei trei mii două sute de talanţi-cuboizi ceruţi de Lutaţiu. Mercenarii Cartaginei îi erau acum duşmani ca şi Roma. La rândul lor, ei au înţeles că sunt nedoriţi, şi revolta care îi cuprinsese izbucnea în porniri dezlănţuite şi cumplite ameninţări. În aşteptare, ceruseră să se adune laolaltă pentru a sărbători una din biruinţele lor. Susţinătorii păcii cu Roma s-au învoit, ca o răzbunare împotriva lui Hamilcar, care dorise războiul cu atâta înverşunare. Lupta luase sfârşit împotriva tuturor străduinţelor lui, iar Hamilcar, nemaiavând nimic de aşteptat din partea Cartaginei, lăsase comanda armatei pe seama lui Giscon. Trimiţând pe soldaţi să-şi ţină ospăţul în palatul lui Hamilcar, cârmuitorii cetăţii abăteau asupra acestuia o parte din ura pe care o purtau mercenarilor. Cheltuielile erau mari şi aproape toate cădeau în sarcina gazdei care lipsea.

Mândri de a fi impus voinţa lor Republicii, mercenarii nădăjduiau că se vor întoarce în sfârşit la casele lor, ducând în gluga mantalei preţul sângelui vărsat. Privind prin aburul beţiei încercările prin care trecuseră, li se păreau supraomeneşti şi prea puţin răsplătite. Îşi arătau unii altora rănile, povesteau bătăliile la care luaseră parte, înşirau drumurile pe care le străbătuseră şi îşi aminteau vânătorile din ţara lor. Săreau şi răcneau ca fiarele sălbatice. Veni apoi rândul celor mai dobitoceşti rămăşaguri; îşi vârau capul până peste urechi în pântecele amforelor şi beau în neştire ca nişte cămile însetate. Un uriaş din Luzitania se plimba printre mese, vărsând flăcări pe nări şi purtând câte un om în fiecare mână. Lacedemonienii săltau cu paşi grei, fără să mai scoată platoşele. Alţii se legănau pe şolduri cu umblet de femeie, îmbiindu-se cu mişcări neruşinate. Câţiva se dezbrăcaseră până la piele şi luptau goi ca gladiatorii printre cupele de vin, pe când o ceată de greci jucau împrejurul unui vas cu nimfe, iar un negru bătea cu un os de bou într-un scut de aramă. Apoi s-a pornit dintr-o dată un cântec plângător, puternic şi totuşi blând, care se înălţa în văzduh şi cobora, ca bătaia din aripi a unei păsări săgetate.

Era oftarea sclavilor din temniţă. Câţiva soldaţi s-au smuls de la locul lor şi au plecat să-i scoată la lumină. S-au întors într-un nor de praf, strigând şi gonind din urmă o ceată de vreo douăzeci de bărbaţi, galbeni la faţă şi purtând pe creştetul lor ras o scufie de postav negru cu vârful ţuguiat. În picioare târau sandale de lemn, iar paşii lor sunau ca legăturile de fier ale unui car mergând pe pietre.

Ajungând în drumul chiparoşilor, s-au răspândit în mulţime, întâmpinaţi cu o ploaie de întrebări. Unul din ei a rămas la o parte, în picioare. Sub tunica sfâşiată i se vedeau umerii goi, brăzdaţi de semnele adânci ale unor răni vechi. Proptindu-şi bărbia în piept, privea în jurul lui cu bănuială, iar lumina orbitoare a torţelor îl silea să închidă ochii pe jumătate. Văzând că nici unul din acei oameni înarmaţi nu-i voia răul, a scos un oftat din adâncul pieptului; a început să îngâne frânturi de cuvinte, râzând printre lacrimile care-i scăldau obrazul. Apoi, prinzând de toarte o amforă plină, a ridicat-o cu braţele lui, pe care atârnau lanţurile şi, îndreptându-şi ochii spre cer, a închinat:

— Mărire ţie, Baal-Eşmun, dezrobitorul, pe care oamenii din ţara mea îl numesc Esculap! Mărire vouă, zeităţi ale izvoarelor, ale pădurilor şi ale luminii, duhuri ascunse în măruntaiele munţilor şi în peşterile de sub pământ! Mărire vouă, bărbaţi puternici în strălucite zale, care m-aţi redat vieţii!

Lăsă jos amfora şi-şi spuse povestea. Îl chema Spendius. Cartaginezii îl prinseseră în lupta de la Egina. Vorbind pe rând limba greacă, ligură şi punică, a mulţumit încă o dată soldaţilor, sărutându-le mâinile şi făcându-le urări pentru plăcuta lor ospătare. Şi-a arătat apoi mirarea că nu zăreşte pe masă potirele Legiunii Sacre. Aceste potire, cizelate în chipul foilor de viţă şi încrustate cu smaralduri pe fiecare din cele şase feţe ale lor, aparţineau unui corp de oaste alcătuit din cei mai înalţi războinici, aleşi printre tinerii patricieni ai Cartaginei. Era un drept deosebit al lor şi o cinste aproape sacerdotală; de aceea, nici una din comorile Republicii nu era mai mult râvnită de mercenari. Urau din pricina lor Legiunea Sacră, şi mulţi şi-ar fi pus viaţa în primejdie pentru neasemănata plăcere de a bea din acele cupe.

Au cerut să fie aduse. Potirele se aflau în păstrarea sisiţilor, a negustorilor care obişnuiau să prânzească împreună. Sclavii s-au întors cu mâinile goale. La acel ceas al zilei, sisiţii dormeau.

— Să-i trezească! au strigat soldaţii.

După o a doua încercare, a venit răspunsul că sisiţii erau închişi în templu.

— Să deschidă!

În cele din urmă, când sclavii au mărturisit, tremurând, că potirele sunt sub puterea generalului Giscon, mercenarii au răcnit:

— Să le aducă!

N-a trecut mult şi generalul se ivi din umbra grădinii însoţit de o pază a Legiunii Sacre. Purta pe cap o mitră de aur bătută cu pietre scumpe, şi până aproape de copitele calului era înfăşurat într-o lungă mantie neagră, care se pierdea în întunericul nopţii. Nu i se zăreau decât barba albă, strălucirea mitrei şi întreitul colan cu plăci albastre, săltându-i pe piept.

Soldaţii zărindu-l venind, l-au întâmpinat cu o furtună de strigăte:

— Potirele! Potirele!

Giscon începu prin a spune că ţinând seama de vitejia lor, sunt cu adevărat vrednici să bea din ele.

Mulţimea bătu din palme, izbucnind în urlete de bucurie.

Nimeni nu ştia mai bine cu cât curaj luptaseră, decât generalul care îi comandase şi se întorsese în Cartagina cu ultima cohortă, pe cea din urmă galeră.

— Adevărat! Adevărat! încuviinţau mercenarii.

Republica, vorbi mai departe Giscon, a ţinut seama de credinţa şi de obiceiurile lor deosebite: erau liberi în Cartagina! Dar potirele Legiunii Sacre nu aparţin cetăţii, ci sunt bunuri numai ale unora. Abia rosti aceste cuvinte, când un gal se desprinse fără veste de lângă Spendius, sări peste mese şi se năpusti asupra lui Giscon, ameninţându-l cu tăişurile a două săbii.

Fără a-şi pierde cumpătul, generalul îl izbi în creştet cu buzduganul său de fildeş. Barbarul se prăbuşi la pământ. Galii începură să urle, iar furia lor întinzându-se asupra celorlalţi, ameninţa pe legionari. Văzându-i pălind, Giscon ridică din umeri. Împotriva acelor fiare îndârjite, orice îndrăzneală ar fi fost zadarnică. Amânând pedeapsa pentru altă dată, o lăsă pe seama vicleniei. Făcu un semn soldaţilor care îl însoţeau şi se depărtă fără a arăta grabă. Ajuns sub poartă întoarse capul şi strigă mercenarilor că se vor căi de nesupunerea lor.

Ospăţul reîncepu. Soldaţii se temeau, totuşi, că Giscon ar fi putut să se întoarcă şi, împresurându-i sub zidurile cetăţii, să-i zdrobească. Oricât erau de mulţi se simţeau singuri, şi îi cuprinse dintr-o dată îngrijorarea, privind în umbra nopţii marele oraş care dormea la picioarele lor, cu îngrămădirea lui de trepte, cu înaltele clădiri întunecate şi cu zeii plini de taină, mai cruzi decât oamenii. Deasupra portului, până departe, se legănau luciri de felinare, iar în templul lui Khamon se zăreau lumini aprinse. Barbarii îşi aduseră aminte de Hamilcar. Unde putea să se afle? De ce, după încheierea păcii, îi părăsise? Poate că neînţelegerile lui cu Sfatul Cartaginei nu fuseseră decât un joc viclean pentru a-i pierde. Ura lor îndârjită se întorcea acum asupra lui. Îl blestemau, întărâtându-se unii pe alţii cu propria lor mânie. Câţiva se strânseseră sub platani şi priveau un negru care se zvârcolea la pământ, zvâcnind din mâini şi din picioare, cu gâtul strâmb, cu ochii încremeniţi şi cu spume la gură.

— E otrăvit! a strigat unul.

Toţi se credeau otrăviţi. Se năpustiră asupra sclavilor, cu izbucniri de urlete înfricoşătoare, şi o pornire oarbă a distrugerii se abătu ca un vârtej asupra mulţimii ameţite de băutură. Izbeau în toate părţile, fără socoteală, spărgeau, sfărâmau, ucideau. Unii azvârleau torţe aprinse în frunzişul copacilor. Alţii, aplecându-se peste groapa leilor, îi sângerau cu lovituri de săgeţi; cei mai îndrăzneţi se repeziră asupra elefanţilor, să le reteze trompa şi să le ronţăie fildeşul.

Între timp, câţiva baleari aruncători-cu-praştia, doritori de a jefui mai lesne, ocoliseră palatul şi se opriseră în faţa unei împrejmuiri împletite din trestie de India. Au tăiat cu jungherul curelele care legau încuietorile porţii şi au pătruns într-o grădină cu pomi tunşi, de unde se zărea în depărtare Cartagina. Straturi de flori albe, unduindu-se ca nişte risipiri de stele, brăzdau pământul în arcuri largi cu răsfrângeri de lumină. Tufişurile pline de umbră răspândeau în aer miresme încropite şi dulci ca mierea. Trunchiurile arborilor vopsiţi cu cinabru se înălţau ca nişte columne însângerate. În mijlocul grădinii, pe douăsprezece piedestaluri de aramă, străluceau tot atâtea globuri de sticlă, în golul cărora tremurau pâlpâiri de jăratec, ca luminile încă vii ale unor ochi de uriaş. Soldaţii, purtând făclii aprinse, coborâră pe un povârniş arat adânc, poticnindu-se la fiecare pas.

Înaintea lor zăriră un lac, nu prea întins, împărţit în mai multe ochiuri de apă printr-o reţea de stăvilare albastre. Faţa lacului era atât de limpede, încât lumina tremurătoare a torţelor pătrundea până în adânc pe patul de pietriş alb, presărat cu pulbere de aur. În unda răscolită lunecau solzi sclipitori, şi peşti mari, purtând în gură pietre preţioase, se iviră deasupra apei.

Soldaţii, făcând mare haz, le-au înfipt degetele în urechi, i-au scos afară din apă şi s-au întors cu ei la masă.

Erau peştii sacri ai neamului lui Barca. Se înmulţiseră din prăsila celei dintâi lostriţe, în al cărei ou sfânt stătuse ascunsă Zeiţa. Plăcutul gând că săvârşiseră o nelegiuire stârni din nou pofta de mâncare a mercenarilor. Aşezară în grabă pe foc cratiţele de aramă şi se adunară să râdă cum peştii cei frumoşi se zbăteau în apa clocotită.

Între timp, învălmăşeala soldaţilor creştea. Nu le mai era teamă. Începură din nou să bea. Miresmele care le curgeau de pe frunte cădeau în picuri mari pe tunicile lor zdrenţuite. Sprijinindu-se în pumni pe masa care li se părea că se clatină ca o corabie pe valuri, îşi roteau de jur împrejur ochii lor mari, înfierbântaţi de băutură, ca şi cum ar fi vrut să fure cu privirea tot ce nu puteau să apuce cu mâna. Alţii, călcând peste tipsiile împrăştiate pe învelitoarea de purpură, spărgeau cu piciorul scăunelele de fildeş şi cupele de sticlă feniciană. Cântecele se amestecau de-a valma cu horcăitul sclavilor care trăgeau să moară printre cioburile împrăştiate. Cereau vin, de mâncare şi aur. Toţi strigau să li se aducă femei. Răcneau în o sută de graiuri felurite. În boarea care-i înconjura, unii îşi închipuiau că sunt la baia de aburi; alţii, crezându-se la vânătoare, îşi fugăreau vecinii de masă, ca pe nişte fiare sălbatice. Focul se întindea de la un copac la altul, şi din tulpinele înalte se ridicau valuri de fum alb, ca de pe creasta unui vulcan aprins. Larma se înteţea, şi leii săgetaţi mugeau în întunericul nopţii.

Terasa cea mai înaltă a palatului se lumină dintr-o dată şi poarta din mijloc se deschise. O femeie se ivi în prag, înveşmântată în negru. Era fiica lui Hamilcar. Coborî scara piezişă a catului de sus, apoi scara a doua, a treia, şi se opri pe terasa cea mai apropiată, în vârful treptelor împodobite cu boturi de corabie. Nemişcată, cu fruntea spre pământ, privea de sus mulţimea soldaţilor.

În urma ei, de-o parte şi de alta a scării, se înşira alaiul a două rânduri de oameni palizi, înfăşuraţi în rochii albe, cu ciucuri roşii, care le atingeau călcâiele. N-aveau păr pe cap, nici barbă, nici sprâncene. În mâinile lor strălucind de inele ţineau câte o liră mare şi cântau toţi cu glas înalt un imn de slavă către zeiţa Cartaginei. Erau preoţii castraţi ai templului lui Tanit, pe care Salammbô îi chema adeseori la ea.

Fiica lui Hamilcar coborî în cele din urmă scara corăbiilor. Preoţii o urmau. Se îndreptă spre drumul chiparoşilor, păşind încet printre mesele căpitanilor, iar aceştia se dădură la o parte ca s-o privească trecând.

Părul ei presărat cu o pulbere viorie era împletit pe creştet în chip de turn, după vechiul port al fecioarelor din Canaan, făcând-o să pară mai înaltă. Şiraguri de perle îi îmbrăţişau tâmplele, coborând până la colţul gurii ei, roşie ca o rodie despicată în două. Pe piept îi strălucea o podoabă de pietre scumpe, într-un amestec de culori amintind solzii unei murene. Braţele ei goale, împodobite cu diamante, răsăreau dintr-o tunică neagră, fără mâneci, înstelată cu flori roşii. Gleznele amândouă îi erau prinse cu un lanţ subţire de aur, care-i măsura pasul, iar pe umeri îi flutura o mantie largă de purpură întunecată, croită dintr-o stofă neştiută, plutind în urma ei ca un val care o însoţea.

Preoţii îşi înstruniră lirele, făcând să vibreze din când în când acorduri înăbuşite; în răstimpul de tăcere al cântecului, se auzea zăngănitul uşor al lanţului de aur, în ritmul egal al sandalelor de papirus.

Nici unul din cei de faţă n-o cunoştea. Ştiau numai atât, că trăieşte singuratică în mijlocul rugăciunilor ei. Soldaţii o zăriseră de câteva ori, noaptea, pe treptele înalte ale palatului, stând în genunchi cu faţa la stele, învăluită în fumul jertfelor aprinse. Obrazul ei pălise la lumina lunii şi un abur abia văzut o împresura, ca şi cum zeii înşişi s-ar fi aflat în preajma ei. Părea că priveşte departe, dincolo de spaţiile pământeşti. Mergea purtând capul puţin înclinat şi ţinea în mâna ei dreaptă o liră mică, din lemn de abanos.

Un murmur se desprinse de pe buzele ei:

— Morţi… Toţi sunteţi morţi… Şi nu veţi mai răspunde glasului meu ca altădată, când veneam pe marginea lacului şi aruncam sâmburi de pepene gurilor voastre deschise. În adâncul ochilor voştri, taina necuprinsă a lui Tanit era mai limpede decât unda apei. (Îi chema pe numele lor, numele lunilor anului). Siv! Sivan! Tamuz! Elul! Tişri! Şebar! O, îndură-te, ai milă de mine, Zeiţă!

Soldaţii, fără să priceapă cuvintele ce le rostea, se îngrămădiseră în jurul ei, tulburaţi de podoabele pe care le purta. Îndreptând asupra lor o privire înfricoşată şi stăruitoare, ea înălţă umerii, întinse braţele în lături şi şopti de mai multe ori:

— Ce-aţi făcut? Ce-aţi făcut? Nu v-am dat, pentru a vă sătura, pâine, carne, ulei, şi tot malobatrul hambarelor noastre? Am adus, ca să vă hrănim, boi din Hecatompyle şi am trimis vânători până la nisipurile deşertului. (Glasul ei se înăspri şi obrajii i se aprinseră.) Unde socotiţi că vă aflaţi? Într-un oraş cucerit, sau în palatul unui stăpân? Şi ce stăpân! Tatăl meu Hamilcar, sufetul Cartaginei şi slujitorul lui Baa! Armele pe care voi le-aţi înroşit în sângele sclavilor lui, el n-a voit să le închine lui Lutaţiu. Aţi cunoscut vreodată, în ţara voastră, un războinic mai viteaz decât el? Priviţi! De pe fiecare treaptă a palatului nostru vorbeşte semnul unei biruinţe! Hai, sfârşiţi ce-aţi început: daţi-i foc! Voi lua cu mine zeul ocrotitor al casei noastre, şarpele negru care doarme acolo-sus pe frunze de lotus. Îi voi fluiera şi mă va însoţi; iar dacă va fi să pornim pe mare, va înota lunecând pe creasta valurilor în urma corăbiei mele.

Nările ei subţiri tremurau. Îşi rupea unghiile, frământând nestematele ce-i scânteiau pe piept. Apoi, dintr-o dată, asprimea din privirile ei se domoli şi vorbi mai departe:

— O, sărmană Cartagina! Cetate vrednică de plâns! Unde sunt, ca să te apere, bărbaţii tăi puternici de-odinioară, care străbăteau mările şi înălţau temple pe ţărmuri depărtate? Toate neamurile celelalte se osteneau pentru tine, iar apele brăzdate de lopeţile tale îţi legănau secerişul!

Începu sa cânte isprăvile lui Melkarth, zeul Sidonului şi părintele neamului ei.

Spunea cum a suit munţii Ersiphoniei şi a ajuns la Tartessus; cum a luptat împotriva lui Masisabal, pentru a răzbuna pe regina şerpilor.

— A mers prin pădure drum lung pe urma acelei zmeoaice. Râu de-argint, şerpuia coada fiarei pe patul de frunze-arămii. Târziu a ajuns la o pajişte, unde femei cu trup de balaur păzeau rezemate în coadă, de jur-împrejur, un foc cu văpăi uriaşe. Luna însângerată strălucea într-un cerc străveziu, iar limbile despicate-n două ale acelor zmeoaice se întindeau peste flăcăii ca nişte harpoane.

Apoi, Salammbô, fără a se opri, spuse mai departe povestea, cum Melkarth, după ce l-a răpus pe Masisibal, i-a tăiat capul şi l-a legat la prora corăbiei.

— La fiecare bătaie a valului, capul se scufunda sub spume. Arşiţa soarelui îl usca, întărindu-l ca aurul. Numai ochii lui plângeau necontenit, picurându-şi mereu lacrimile în mare…

Cânta cuvintele în vechiul grai din Canaan, pe care nu-l înţelegeau barbarii. Se întrebau, uimiţi, ce putea să spună, şi ce rost aveau acele mişcări de spaimă ale braţelor cu care îşi însoţea vorbirea; îngrămădiţi de jur împrejur, pe mese, pe paturi, pe crengile sicomorilor, căscau gura şi întindeau gâturile, încercând să ghicească înţelesul acelei povestiri nelămurite, care se desprindea parcă din noaptea cea dintâi a zeilor, ca o stafie purtată de nori.

Numai preoţii fără barbă o înţelegeau pe Salammbô. Mâinile lor zbârcite tremurau pe strunele lirei, şi din când în când dădeau glas unor acorduri îndurerate: mai bicisnici decât femeile bătrâne, îi înfiorau deopotrivă patima credinţei şi teama de puterea bărbătească. Barbarii nu-i băgau de seamă: ascultau cântarea tinerei fecioare.

Nici unul n-o privea cu atâta încordare ca un prinţ din Numidia, care stătea la masa căpitanilor printre războinicii de-acelaşi neam cu el. Purta atât de multe săgeţi la cingătoare, încât mantia lui, prinsă de tâmple cu legături de curele, părea, în jurul mijlocului, umflată de vânt. Aripile veşmântului căzând pe umeri îi umbreau faţa, lăsând să se vadă numai flacăra ochilor lui pătrunzători. Venise la ospăţ din întâmplare. Se afla de mai multă vreme în casa lui Barca, trimis de tatăl său, după obiceiul regilor care ţineau să întărească prin ostatici din sângele lor legătura de prietenie cu marii dregători ai Republicii. De şase luni de când Narr'Havas venise în Cartagina, n-o văzuse pe Salammbô niciodată. Înfipt în călcâie, cu bărbia rezemată de mânerul suliţei, o privea cu nesaţ, umflându-şi nările ca un leopard la pândă în desişul trestiilor de bambu.

De cealaltă parte a meselor îşi făcuse loc un libian de o statură uriaşă, cu păr negru, scurt şi inelat. Nu păstrase pe umerii lui decât tunica de soldat, ale cărei zale de aramă sfâşiaseră învelitoarea de purpură a patului. În părul care-i umbrea pieptul se întrezărea un colan, închipuind o lună de argint. Picături de sânge îi stropiseră faţa. Stătea sprijinit în cotul stâng şi surâdea cu gura larg deschisă.

Salammbô sfârşise stihurile ei sacre. Cunoştea graiul tuturor seminţiilor barbare şi, pentru a potoli pornirea soldaţilor, cu o femeiască gingăşie, le vorbi pe înţelesul lor.

Grecii, ligurii, campanienii, negrii o ascultau în tăcere, regăsind parcă în cuvântul ei frumuseţile patriei. Întru preamărirea trecutului, Salammbô cânta acum războaiele Cartaginei împotriva Romei; soldaţii băteau din palme. Scânteierile tăişurilor de spadă o înflăcărară pe Salammbô; ridicând braţele spre cer, dădu glasului ei o putere sporită. Apoi, lăsând să-i cadă lira din mână, tăcu, şi apăsându-şi inima cu amândouă mâinile, rămase câteva clipe cu pleoapele închise, gustând din plin frământarea acelei mulţimi de bărbaţi.

Mâtho, ostaşul din Libia, a întors capul s-o privească. Fără să-şi dea seama, Salammbô s-a apropiat de el, şi ascultând poate îndemnul unei mândrii măgulite, îi turnă vin într-o cupă de aur, drept semn al împăcării ei cu armata.

— Bea!

Libianul prinse cupa în mâini şi o duse la gură, când acelaşi gal care îl ameninţase pe Giscon îi bătu vesel pe umăr, azvârlindu-i o glumă în limba ţării sale. Spendius, care se afla pe aproape, se arătă gata s-o tălmăcească.

— Spune! îi porunci Mâtho.

— Zeii să te ocrotească, ai să ajungi om bogat. Pe când nunta?

— Care nuntă?

— A ta. La noi, spuse galul, când o femeie îi dă să bea unui soldat, înseamnă că doreşte să-şi împartă aşternutul cu el.

Nu sfârşi vorba bine, şi Narr'Havas, sărind de la locul lui, smulse o lance din cingătoare şi, sprijinindu-şi piciorul drept pe marginea mesei, o azvârli asupra lui Mâtho.

Lancea şuieră printre cupe si, străpungând braţul libianului, i-l pironi pe masă cu atâta putere, încât mânerul armei începu să tremure.

Cu o mişcare repede, Mâtho îşi smulse fierul din braţ. N-avea asupra lui nici un fel de armă. Era gol. Smulse cu amândouă mâinile masa încărcată, şi o aruncă în pieptul lui Narr'Havas, peste mulţimea care se îngrămădise între ei. Învălmăşiţi cum erau, numizii şi ceilalţi ostaşi nu izbuteau să tragă săbiile. Mâtho se năpusti lovind cu capul, dar când ridică privirea, Narr'Havas se făcuse nevăzut. Şi nici Salammbô nu mai era.

Îşi îndreptă ochii spre palat şi văzu porţile roşii ale catului de sus închizându-şi crucile negre. Urcând în fugă treptele între cele două rânduri de galere, ajunse până la a treia terasă, apoi, oprindu-se în faţa porţii închise, o izbi cu toată greutatea trupului. Abia mai suflând, se rezemă de zid să nu cadă.

Un om mersese pe urma lui. Luminile ospăţului nu se mai zăreau de după colţul palatului. În umbra nopţii, Mâtho îl recunoscu pe Spendius.

— Pleacă! îi porunci.

Sclavul, fără să răspundă, începu să-şi destrame tunica, sfâşiind-o cu dinţii. Apoi, îngenunchind alături de libian, îi prinse uşor braţul însângerat, încercând pe întuneric să dibuiască rana.

La lumina lunii care luneca printre nori, Spendius zări o tăietură adâncă în mijlocul braţului. Legă rana cu o fâşie de pânză, în vreme ce Mâtho, întărâtat îi striga: „Lasă-mă! Lasă-mă!”

— Nu! răspunse sclavul. Tu m-ai scos din temniţă, sunt al tău. Îmi eşti stăpân. Porunceşte.

Mâtho se strecură de-a lungul zidurilor, dând ocol terasei. Pândea zvonul fiecărui pas şi privea departe, printre trestiile aurii, spre odăile cufundate în întuneric şi tăcere. Copleşit de descurajare, se opri.

— Ascultă, îi spuse sclavul. Nu mă dispreţui, văzându-mă atât de firav. Am trăit în acest palat şi ştiu să mă strecor pe lângă ziduri ca o năpârcă. Vino! Sub fiecare lespede din Odaia Străbunilor se află ascuns un drug de aur. Cunosc drumul care duce pe sub pământ până la mormintele lor.

— Nu-mi pasă! spuse Mâtho.

Spendius tăcu. Se aflau deasupra terasei. O împletire de umbre uriaşe se întindea în faţa lor, asemeni valurilor încremenite ale unui ocean de întuneric.

O singură geană de lumină pe întrezărea spre răsărit. La stânga lor, pe câmpie, canalurile Megarei însemnau şerpuiri albe pe verdele grădinilor. În lumina străvezie a zorilor, începeau să se desluşească acoperişurile conice ale templelor în şapte unghiuri, terasele şi meterezele cetăţii; iar de jur împrejurul limbii de pământ pe care era zidită Cartagina, plutea un brâu de spumă albă. Marea, cu răsfrângerile ei de smarald, împietrise parcă în răcoarea dimineţii. Apoi, pe măsură ce bolta trandafirie a cerului îşi lărgea cuprinsul, casele semănate pe povârnişul ţărmului se adunau laolaltă, ca o turmă de capre negre care ar fi coborât din munte. Străzile pustii se prelungeau. În palmierii care străjuiau crestele zidurilor nu tremura nici o frunză. Cisternele pline păreau scuturi de argint aruncate în mijlocul curţilor. Farul de pe ţărmul Hermaeumului începuse să pălească. În pădurea de chiparoşi, pe culmea Acropolei, caii lui Eşmun, simţind apropierea zorilor, pipăiau lespezile de marmură cu copitele lor şi nechezau spre zarea de unde avea să răsară soarele.

Soarele răsări. Spendius ridică braţele şi un strigăt izbucni din pieptul lui.

O lumină roşie tremura pretutindeni, ca şi cum zeul, deschizându-şi vinele, ar fi revărsat asupra Cartaginei, în mii de raze, ploaia de aur a sângelui său. Pintenii galerelor scânteiau; templul lui Khamon părea încins de flăcări; prin porţile deschise se zăreau luminile din adâncul altarelor. Carele cu poveri veneau de pe câmp, roţile lor grele uruiau pe pardoseala străzilor. Cămilele încărcate coborau pe treptele de lemn. Pe la răspântii zarafii ridicau obloanele tarabelor. Stoluri de berze îşi luau zborul, şi pânze albe fluturau în văzduh. În crângul lui Tanit se auzea murmurul de tamburine ale curtezanelor sacre şi pe culmea Mappalelor, începuseră să fumege cuptoarele unde se ardeau sicriile de humă.

Spendius se aplecă asupra terasei. Buzele îi tremurau şi rostea mereu aceleaşi cuvinte:

— Da… da… stăpâne… Ştiu acum pentru ce nu vrei să jefuieşti palatul…

Mâtho tresări ca din somn, auzind acel glas şuierând. Părea că nu înţelege. Spendius vorbi din nou:

— Ce de bogăţii! Iar oamenii care le stăpânesc n-au nici atât fier cât le-ar trebui ca să le apere.

Întinse apoi braţul drept şi, arătând o ceată care se îndrepta dincolo de stăvilare să caute fire de aur în nisipul apei, spuse:

— Priveşte! Cartagina seamănă cu aceşti nefericiţi: se apleacă peste marginea tuturor mărilor. Înfige mâinile ei lacome în pământul tuturor ţărmurilor, iar vuietul valurilor îi sună atât de puternic în urechi, încât nu mai e în stare să audă, la spatele ei, paşii unui alt stăpân, care se apropie…

Îl purtă pe Mâtho până la celălalt capăt al terasei şi-i arătă grădina, unde străluceau la soare săbiile soldaţilor, agăţate în copaci.

— Priveşte! Sunt acolo bărbaţi puternici, a căror ură nu cunoaşte margini. Nimic nu-i leagă de Cartagina. Nici sângele lor, nici jurămintele, nici zeii.

Mâtho rămase sprijinit de zid. Spendius se apropie de el şi-i şopti:

— Nu înţelegi, ostaşule? Ne vom plimba înveşmântaţi în purpură, ca satrapii. Ne vom îmbăia în miresme; voi avea şi eu sclavi! Nu te-ai săturat să dormi pe pământul gol, să bei oţetul taberei şi să auzi mereu sunând goarna? Ai să te odihneşti mai târziu, nu-i aşa? Când îţi vor culege platoşa de jos, iar stârvul ţi-l vor azvârli la vulturi! Sau când, sprijinit în cârji, orb, olog şi neputincios, vei rătăci fără puteri din poartă în poartă, povestindu-ţi tinereţea copiilor străini şi vânzătorilor de peşte sărat. Aminteşte-ţi toate nedreptăţile ce ai îndurat, nopţile dormite în zăpadă, drumurile fără sfârşit sub arşiţa verii, asprimea poruncilor şi necontenita ameninţare a morţii pe cruce. După atâtea primejdii şi după atâta trudă, ţi-au legat în semn de cinste un colan de gât, cum agăţi măgarului clopoţei, ca să-l zăpăceşti şi să nu simtă osteneala poverii! Un bărbat ca tine, mai viteaz decât Pirus! Ar fi de ajuns să vrei. Ah! cât de bine te vei simţi într-o odaie largă şi răcoroasă, culcat pe un pat de flori, ascultând cântecele lirei, cu femei frumoase lângă tine şi veseli măscărici în jurul tău! Să nu spui că nu e cu putinţă. N-au fost mercenarii stăpâni în Regium şi în atâtea cetăţi ale Italiei? Cine să-ţi stea împotrivă? Hamilcar lipseşte de acasă; poporul îi urăşte pe Bogaţi; în jurul lui Giscon sunt numai mişei care nu-l ascultă. Tu eşti puternic, pe tine te vor asculta! Porunceşte-le! Cartagina e a noastră. S-o stăpânim!

— Nu, răspunse Mâtho. Asupra mea apasă blestemul lui Moloh. Mi-am citit osânda în ochii lui. Am văzut în templu, adineauri, un berbec negru care s-a ferit din calea mea. Apoi, privind în jurul lui, întrebă: Unde e ea?

Spendius înţelese tulburătoarea lui nelinişte şi nu mai îndrăzni să vorbească.

În jurul lor copacii mai fumegau încă: de pe crengile făcute scrum cădeau din când în când peste mese trupuri de maimuţe pe jumătate arse. Soldaţii beţi sforăiau cu gura larg căscată, alaiuri de stârvuri, iar lei care nu dormeau îşi frecau ochii, buimăciţi de lumină. Bălţi de sânge acopereau pământul bătătorit. Elefanţii îşi legănau printre stâlpii curţii lor trompele însângerate. În hambarele cu uşile date de perete se zăreau saci de grâu risipiţi pe jos, iar pe sub porţi, de-a valma, carele sfărâmate de barbari; păunii, căţăraţi în frunzişul cedrilor, îşi roteau cozile lor înstelate şi ţipau.

Tăcerea lui Mâtho îl uimea pe Spendius. Uriaşul pălise şi, cu pumnii încleştaţi pe marginea terasei, privea ţintă în zare, ca şi cum ar fi urmărit o vedenie. Spendius, aplecându-se, înţelese încotro se îndreptau privirile lui. Un strop de aur scânteia în praful răscolit pe drumul Uticei; era osia unui car tras de doi catâri; un sclav alerga la capătul oiştei, ţinând catârii de căpăstru. Coama catârilor era strânsă între urechi cu o reţea de mărgăritare albastre, după obiceiul perşilor. În car stăteau două femei. Spendius le recunoscu şi-şi înăbuşi un strigăt.

Pe urma lor, o pânză largă flutura în bătaia vântului.