II. Tabăra din Sicca

Două zile mai târziu, mercenarii părăseau Cartagina.

I se dăduse fiecăruia câte un ban de aur, în schimbul făgăduielii că îşi vor muta lagărul la Sicca. Fuseseră îndulciţi cu tot felul de vorbe măgulitoare.

— Voi sunteţi mântuitorii Cartaginei! Dar rămânând mai departe în oraş, veţi sfârşi prin a-l înfometa, iar noi nu vom avea de unde să vă plătim. Strămutaţi-vă tabăra în altă parte. Republica vă va fi recunoscătoare. Vom pune dări asupra cetăţii şi veţi primi solda voastră întreagă, între timp, vom pregăti corăbiile cu care să vă întoarceţi acasă.

Soldaţii nu mai ştiau cum să răspundă atâtor cuvântări. Bărbaţii aceştia deprinşi cu războaiele se plictiseau în oraş. Nu se lăsară prea mult rugaţi, iar poporul se sui pe ziduri ca să-i vadă plecând.

Arcaşii şi hopliţii treceau în şiruri lungi pe drumul Khamonului şi pe poarta Cirtei, căpitanii de-a valma cu ostaşii, grecii cot la cot cu luzitanii. Mergeau în pas semeţ, sunând din coturnii lor grei pe lespezile de piatră. Platoşele mai purtau încă urmele catapultului, iar feţele soldaţilor erau înnegrite de arşiţa bătăliilor. Strigăte răguşite izbucneau din bărbile lor stufoase. Zalele sfâşiate atârnau peste mânerul săbiilor. Prin găurile aramei sfârtecate se zăreau şoldurile goale, ca nişte cumplite unelte de luptă. Vârfurile suliţelor, securile, ţăruşii, căciulile de postav şi coifurile de bronz se legănau purtate de acelaşi val. Prealunga îmbulzeală de ostaşi umplea strada copleşind zidurile, şi se întindea până departe, curgând fără răgaz între cele şase caturi ale caselor unse cu smoală. În dosul gardurilor de fier şi de după zăbrelele de trestie, femeile, cu obrazul ascuns sub văluri, priveau în tăcere cum pleacă barbarii.

Terasele, meterezele, toate zidurile erau pline de mulţimea cartaginezilor în veşminte negre. Tunicile marinarilor apăreau ca nişte pete de sânge pe un câmp de întunecate umbre. Copiii, aproape goi, cu braţele prinse în brăţări de aramă lucitoare, făceau semne cu mâna din frunzişul care înfăşură columnele şi de pe ramurile înalte ale palmierilor. Unii din bătrânii cetăţii se urcaseră pe acoperişul turnurilor, şi nimeni n-ar fi putut să spună pentru ce, din loc în loc, un om cu barbă lungă stătea de strajă, cu ochii pierduţi în visare; se zărea de departe pe albastrul cerului, tulbure ca o fantomă şi nemişcat ca o stană de piatră.

Aceeaşi nelinişte îi stăpânea pe toţi. Se temeau ca nu cumva barbarii, bizuindu-se pe puterea lor, să se răzgândească şi să rămână în oraş. Ei plecau însă atât de încrezători, încât cartaginezii nu pregetau să se amestece printre soldaţi, copleşindu-i cu îmbrăţişări şi jurăminte. Unii împingeau atât de departe jocul făţărniciei şi îndrăzneala şireteniei, încât îi rugau să nu plece. Azvârleau în calea lor flori, miresme şi bănuţi de argint. Le împărţeau talismane purtătoare de noroc, ca să-i ferească de molime, ziceau ei, dar scuipaseră asupra lor de trei ori cu descântece de moarte şi le umpluseră cu păr de şacal, care înmoaie puterile bărbatului celui mai viteaz. Cereau cu glas tare să-i ocrotească Melkarth, iar printre dinţi îi rugau să-i blesteme.

În urmă veneau cârdurile animalelor de povară şi cetele soldaţilor sleiţi de puteri, care nu puteau ţine pasul cu ceilalţi. Bolnavii gemeau pe spinarea cămilelor; alţii se târau şchiopătând, sprijiniţi în câte-o curmătură de ţăruş. Beţivii duceau cu ei burdufuri de vin; mâncăcioşii luaseră halci de carne, plăcinte, fructe, unt păstrat în frunze du smochin şi fructe îngheţate în saci de pânză. Unii purtau în mână umbrele; alţii, pe umăr, câte un papagal. În spatele lor zburdau dulăi, gazele şi pantere. Femeile din Libia, călare pe măgari, azvârleau ocări urâte negreselor care părăsiseră lupanarele din Malqua, înhăitându-se cu soldaţii. Altele îşi alăptau pruncii purtaţi la sân în leagăn de curele. Catârii, îmboldiţi cu vârful săbiilor, îşi încovoiau spinarea sub greutatea corturilor. Urmau cetele slugilor şi ale cărătorilor de apă, străvezii la faţă, galbeni de friguri şi spuziţi de râie; drojdia plebei cartagineze, care se scurgea cu barbarii laolaltă.

După trecerea ultimelor rânduri, porţile cetăţii s-au închis, dar mulţimea rămase mai departe pe creasta zidurilor. Armata, împrăştiindu-se pe întreaga fâşie de pământ dintre ape, se împărţi în pâlcuri întâmplătoare. Suliţele se mai zăriră câtva timp, ca un câmp mişcător de ierburi înalte, apoi se pierdură într-un nor de praf. Mercenarii nu mai deosebeau, în urma lor, decât zidurile prelungi ale Cartaginei, ridicând spre cer crenelurile lor pustii.

Deodată răsună un strigăt puternic. Barbarii şi-au închipuit că o ceată de-a lor, rămasă în oraş, (nici ei nu mai ştiau câţi sunt) tăbărâse asupra unui templu, ca să petreacă jefuindu-l. Râseră cu poftă şi porniră mai departe.

Erau bucuroşi că se regăsesc laolaltă, străbătând ca altădată întinderea câmpiei; iar grecii începură să cânte vechiul lor cântec memertin: „Cu suliţa şi spada mea, eu ar pământul şi mi-l secer. Sunt singurul stăpân pe brazdă, iar cei ce-n mână arme n-au, se-aştern supuşi în faţa mea şi mă cinstesc ca Domn şi Rege”.

Săreau şi strigau. Glumeţii începură să spună snoave. Vremea ostenelilor trecuse. Sosind în Tunis, băgară de seamă că o ceată de ţintaşi baleari lipsea. Nimeni nu le purta de grijă: prea mult nu mai puteau să întârzie.

Se adăpostiră, unii prin case, alţii sub corturile ridicate în preajma zidurilor cetăţii, iar oamenii din oraş veneau să stea de vorbă cu soldaţii.

Toată noaptea se zăriră arzând focuri, departe în zarea Cartaginei. Luminile lor se prelungeau pe nemişcarea apei, ca nişte torţe uriaşe. Nimeni n-ar fi putut să spună în cinstea cărei sărbători ardeau.

A doua zi, barbarii străbătură un câmp brăzdat de semănături şi ogoare. În lungul drumului se înşirau pământurile date în dijmă de patricienii bogaţi; în pădurile de palmieri se zăreau şanţuri cu apă: şiruri lungi de măslini însemnau pe pământ hotare verzi; un abur trandafiriu plutea pe firul văilor; culmile albastre ale munţilor străjuiau deasupra colinelor. Bătea un vânt cald. În frunzişul cu foi late ale cactuşilor se zăreau căţărându-se cameleonii.

Barbarii îşi încetiniră pasul.

Mergeau în cete răsfirate, perindându-se unii după alţii. Culegeau struguri în marginea viilor şi se culcau în iarbă, privind nedumeriţi coarnele boilor mari, răsucite de mâna omenească, oile înveşmântate în scurteici de piele, ca să nu li se vatăme lâna, brazdele care se întretăiau alcătuind romburi egale şi livezile de rodii, stropite cu silfiu. Tot acest belşug al pământului şi toate aceste dibace născociri ale omului îi uimeau.

Seara se culcară peste pânzele corturilor, fără să le mai ridice pe ţăruşi, şi adormind cu faţa la stele, le părea rău după ospăţul lui Hamilcar.

Spre miezul nopţii următoare, ostaşii poposiră pe ţărmul unui râu, într-un crâng de leandri. Azvârliră la pământ suliţele, scuturile, centurile. Intrară să se scalde, strigară, scoaseră apă în coifuri, iar alţii se întinseră pe burtă să bea, în mijlocul catârilor, de pe spinarea cărora poverile cădeau.

Spendius, căţărat pe-o cămilă furată din curţile lui Hamilcar, zări de departe pe Mâtho, care, cu capul gol şi cu braţul legat peste piept, îşi adăpa catârul, privind cu ochii plecaţi curgerea apei. Spendius o luă la goană prin mulţime, strigând: „Stăpâne! Stăpâne!”

Mâtho nu se osteni să-i răspundă, dar Spendius, făcându-se că nu bagă de seamă, porni în urma lui, întorcând din când în când priviri tresărite spre Cartagina.

Acest Spendius era fiul unui retor grec şi al unei târfe din Campania. Se îmbogăţise într-o vreme, făcând negoţ de femei. Apoi, pierzându-şi tot avutul pe mare, luptase alături de păstorii din Samnium împotriva romanilor. Fusese prins, izbutise să scape şi căzuse din nou în mâinile duşmanului. Muncise în carierele de piatră; se înăbuşise la gura cazanelor cu aburi; urlase în chinurile schingiuirii; schimbase nenumăraţi stăpâni şi cunoscuse toate disperările. Într-o zi, dorindu-şi moartea, se azvârlise în mare din înălţimea triremei unde trăgea la lopeţi. Marinarii lui Hamilcar îl culeseseră din valuri aproape mort şi-l duseseră la Cartagina, aruncându-l în ergastula sclavilor din Megara. Şi fiindcă Republica trebuia să predea romanilor pe toţi fugarii, Spendius se folosise de învălmăşeala plecării mercenarilor, amestecându-se printre ei.

Tot drumul nu se dezlipi de Mâtho. Îi aducea de mâncare şi îl ajuta să descalece, iar seara venea să-i aştearnă un covor sub căpătâi. Încetul cu încetul, Mâtho se lăsă înduioşat de atâta grijă, iar buzele lui începură să-i zâmbească.

Mâtho se născuse pe ţărmul Syrtei. Tatăl său îl închinase de mic copil templului lui Amon. În tinereţe vânase elefanţi în pădurile garamanţilor; apoi intrase în slujba Cartaginei. După biruinţa de la Drepamim se alesese cu rangul de tetrarh. Republica îi datora patru cai, douăzeci şi trei de medine de grâu şi solda pe-o iarnă. Se temea de zei şi dorea să moară pe pământul ţării sale.

Spendius îi vorbi despre ţinuturile pe care le cutreierase şi despre templele pe care le cunoştea. Se pricepea la o mulţime de treburi; să coasă sandale, să cioplească ţăruşi, să împletească năvoade, să îmblânzească fiarele sălbatice şi să frigă peştii.

Se oprea câteodată din mers şi scotea din adâncul pieptului un strigăt răguşit. Catârul lui Mâtho iuţea pasul, iar ceilalţi se sileau să-l ajungă. Spendius răcnea din nou, urmărit parcă de o spaimă. Abia în a patra seară se mai linişti.

Mergeau alături, la dreapta armatei, pe coasta unui deal. Întinderea câmpiei se pierdea în negurile nopţii. Şirurile de soldaţi se perindau prin întuneric la picioarele lor, ca nişte talazuri de umbră. Din când în când, treceau peste un dâmb luminat de razele lunii; sclipiri de stele tremurau în vârful suliţelor, coifurile scânteiau o clipă, apoi se topeau în noapte, ca să răsară din urmă altele. Undeva departe, turmele trezite din somn porneau să behăie şi o blândă pace fără sfârşit părea că înfăşoară pământul.

Spendius, cu capul răsturnat pe spate şi cu ochii pe jumătate încinşi, sorbea răcoarea vântului, suspinând adânc; desfăcea braţele în lături şi pipăia aerul cu degetele răsfirate, ca şi cum ar fi voit să simtă mai aproape dulcea mângâiere care îi îmbrăţişa trupul. Dorul răzbunării re-născuse în el şi îi dădea aripi. Îşi lipea palma de buze ca să-şi potolească plânsul şi, aproape ameţit de bucurie, lăsase frâul cămilei, care îşi urma calea ei cu pas cumpănit. Mâtho mergea călare pe catâr; picioarele îi atârnau până aproape de pământ, iar ierburile biciuindu-i coturnii scoteau un şuierat necontenit. O adâncă mâhnire îi cuprinsese inima.

Drumul se prelungea şi părea că nu se mai sfârşeşte. Trecea peste întinderea câmpiei, urca apoi pe umărul unui porlib, ca să coboare din nou în altă vale. Munţii puneau hotar zărilor şi se îndepărtau mereu, lunecând tot mai departe. Un râu se ivea din când în când pe sub ramurile unei dumbrăvi de tamarini, pierzându-se după cotitura dealului. O stâncă uriaşă se înălţa pe-alocuri, semănind cu un piept de corabie sau cu piedestalul cine ştie cărui colos dispărut.

La aceeaşi depărtare unele de altele, se înşirau de-a lungul drumului temple mici în patru unghiuri, unde făceau popas credincioşii plecaţi să se închine zeilor din Sicca. Erau zăvorâte ca nişte morminte. Libienii bătură cu putere la poartă, aşteptând să li se deschidă. Nimeni dinăuntru nu răspunse.

Câmpurile arate se făcură din ce în ce mai rare. Fâşii de nisip se aşterneau în cale, la marginea tufişurilor cu mărăcini. Turme de oi păşteau printre pietre; o femeie încinsă peste mijloc cu un brâu de lână albastră stătea să le păzească. Zărind dincolo de stânci vârful suliţelor, o luă la fugă ţipând.

Soldaţii mergeau acum de-a lungul unui drum şerpuind între două şiruri de măguri arămii, când simţiră dintr-o dată un miros greu şi li se păru că zăresc în vârful unui roşcov o privelişte uimitoare: capul unei fiare, care se înălţa deasupra frunzelor.

Alergară într-acolo. Era un leu, pironit cu cele patru labe pe cruce, ca un tâlhar. Botul lui uriaş îi căzuse peste piept; labele dinainte, pe jumătate ascunse sub coama revărsată, stăteau desfăcute în lături ca aripile unei zburătoare; sub pielea întinsă i se puteau număra coastele; picioarele dinapoi puţin încovoiate, erau bătute în cuie, unul peste altul: un sânge negru se scurgea prin păr, închegându-se ca nişte stalactite la rădăcina cozii, care atârna ţeapănă de-a lungul crucii. Soldaţii se strânseră în jurul leului, făcând haz. Îl numeau consul şi cetăţean al Romei, şi îi azvârleau pietre în ochi, ca să gonească muştele.

La o sută de paşi mai departe zăriră alţi doi. Apoi deodată un şir întreg de cruci, pe care spânzurau trupuri de lei. Unii muriseră de mult şi pe stâlpii de lemn nu mai rămăseseră decât oasele lor albe. Alţii, putreziţi pe jumătate, rânjeau schimonosindu-şi fălcile într-o groaznică strâmbătură. Erau câţiva atât de grei, încât braţele crucii se clătinau sub povara lor, legănându-se în vânt, pe când stoluri de corbi se roteau deasupra capetelor lor, fără să contenească o clipă. În acest fel se răzbunau ţăranii cartaginezi împotriva fiarelor pe care izbuteau să le prindă, socotind că le vor înspăimânta pe celelalte. Cuprinşi de o adâncă uimire, barbarii încetaseră să mai râdă. „Ce fel de oameni sunt aceştia, cărora le place să răstignească leii pe cruce?”

Adevărul e că toţi, mai ales cei din ţinuturile de la miazănoapte, se simţeau neliniştiţi, tulburaţi, unii chiar bolnavi. Îşi sângerau mâinile în spini de aloes, le bâzâiau ţânţarii în urechi şi începuseră să iasă afară cu sânge. Îngrijoraţi că nu vor ajunge la Sicca, se temeau să nu se piardă în deşert, rătăcind drumul pe întinderea fără de sfârşit a nisipurilor şi a spaimei. Erau destui care şovăiau să meargă mai departe; câţiva o luară înapoi spre Cartagina.

În sfârşit, a şaptea zi, după ce străbătură un drum lung pe sub poalele muntelui, făcând un scurt ocol spre dreapta, zăriră deodată un şir de ziduri, pe culmea unor stânci albe, abia deosebindu-se de ele. Apoi, deodată, se ivi oraşul în întregimea lui. Văluri albastre, galbene şi albe fluturau pe ziduri în lumina de purpură a înserării. Erau preotesele lui Tanit, care alergaseră în întâmpinarea armatei. Se rânduiseră de-a lungul zidurilor, bătând din tamburine, picurând din liră şi scuturându-şi clopoţeii, iar razele soarelui care asfinţea dincolo de munţii Numidiei se împleteau cu strunele harfelor, luminând prelunga unduire a braţelor goale. Cântecul instrumentelor amuţea din când în când, şi dintr-o dată izbucnea ca un lătrat un sunet pătrunzător şi neîntrerupt, pe care-l scoteau femeile lovind cu limba colţurile gurii. Unele stăteau sprijinite în coate, cu bărbia în palme, mai nemişcate decât sfincşii, ţintind privirile ochilor lor negri asupra ostaşilor care se apropiau.

Sicca, deşi cetate a închinărilor, nu putea să adăpostească între zidurile ei atâta mulţime de oameni. Templul, cu adaosurile lui, cuprindea singur o jumătate a oraşului. Barbarii se simţiră mai la largul lor aşezându-şi tabăra pe câmpie; unii urmând mai departe rânduiala ostăşească şi împărţindu-se în trupe regulate, alţii strângându-se laolaltă după neamul din care făceau parte; cei mai mulţi se rostuiră cum le veni mai la îndemână.

Grecii îşi ridicară, unul lângă altul, corturile lor de piele; iberii îşi aşezară în cerc şatrele lor de pânză; galii îşi încheiară barăci de scânduri, libienii, colibe de piatră; negrii îşi săpară culcuşul cu unghiile şi se cuibăriră în nisip. Mulţi, negăsind unde să se adăpostească, rătăceau fără ţintă în vălmăşagul taberei; noaptea dormeau pe pământ, înfăşuraţi în mantiile lor zdrenţuite.

Câmpia se întindea în jurul lor, străjuită de culmile munţilor. Ici-colo, un palmier îşi legăna frunzişul deasupra unui dâmb de nisip; pâlcuri de brazi şi de stejari puneau pete verzi pe povârnişurile deşertului. Câteodată, căderea de apă a unei furtuni brăzda cerul cu lungi fâşii de pânză, în vreme ce câmpia rămânea învăluită pretutindeni într-o lumină azurie şi limpede; apoi vântul încropit gonea departe vârtejurile de praf răscolit.

Un pârâu cobora în cascade de pe culmea unde templul Venerei-Cartagineze, stăpâna cetăţii, îşi înălţa pe columne de aramă acoperişul lui cu lame de aur. Sufletul zeiţei părea că se revarsă pretutindeni. Unduirile pământului, trecerile schimbătoare ale vremii, acum rece, acum fierbinte, jocurile luminii, toate oglindeau ciudata ei putere şi frumuseţea zâmbetului ei fără moarte. Culmile munţilor semănau cu secera lunii, iar altele păreau piepturi de femeie, întinzând sânii lor plini. Barbarii simţeau cum peste toate ostenelile lor cobora o dulce şi învăluitoare sfârşeală.

Spendius, cu preţul cămilei lui, cumpărase un sclav. Dormea ziua întreagă în faţa cortului lui Mâtho. Se trezea câteodată, părându-i-se că aude în vis şuieratul biciului. Îşi mângâia zâmbind urmele rănilor pe care i le încrestase la glezne lanţurile purtate atâta vreme, apoi adormea din nou.

Mâtho îl primise alături de el, şi de câte ori ieşea din tabără, Spendius, purtând o spadă la şold, îl însoţea ca un lictor. Mâtho mergea privind departe, şi fiindcă grecul nu era înalt, îşi rezema braţul pe umărul lui.

Într-o seară, pe când se plimbau de-a lungul taberei, zăriră câţiva oameni înfăşuraţi în mantii albe: printre ei se afla Narr'Havas, prinţul din Numidia. Mâtho tresări.

— Dă-mi sabia! strigă. Vreau să-l ucid…

— Nu acum, îi şopti Spendius, oprindu-l.

Narr'Havas se apropie de ei şi-şi sărută vârful degetelor în semn de prietenie, ca şi cum ar fi uitat duşmănia care izbucnise între ei în noaptea de beţie a ospăţului. Vreme îndelungată vorbi apoi împotriva Cartaginei, fără să arate pentru ce pornise laolaltă cu barbarii.

„Să-i trădeze? sau să pornească împreună cu ei asupra Cartaginei?” se întreba Spendius. Şi fiindcă plănuia să tragă folos de pe urma oricărei tulburări, îi era recunoscător lui Narr'Havas pentru toate uneltirile viitoare pe care i le bănuia.

Căpetenia numizilor rămase printre mercenari. Părea că doreşte să se apropie de Mâtho. Îi trimitea capre grase, pulbere de aur şi pene de struţ. Libianul, copleşit de atâtea daruri, nu ştia prea bine dacă trebuia să-i răspundă cu aceeaşi măsură sau să se înfurie. Spendius izbutea să-l potolească, iar Mâtho se lăsa îndrumat de sclav, şovăind în faţa oricărei hotărâri. Se simţea cuprins de-o copleşitoare toropeală, asemeni celor care au sorbit odată dintr-o băutură ucigătoare.

Într-o dimineaţă, pe când porniseră tustrei la vânătoare de lei, Narr'Havas ascunse sub mantie un pumnal. Spendius nu-l pierdu din ochi nici o clipă şi tăişul jungherului rămase în teacă.

Altădată, Narr'Havas îi purtă până aproape de hotarul ţării lui. Ajungând într-o strâmtoare a muntelui, le spuse râzând că a rătăcit drumul. Spendius îl găsi.

Pierdut în gânduri ca un augur, Mâtho pleca adesea o dată cu zorile, rătăcind fără ţintă pe câmp. Se culca în nisip şi rămânea nemişcat până seara.

Întrebă de-a rândul pe toţi ghicitorii din tabără; pe cei care tălmăceau mersul şerpilor, pe cei care citeau în stele, pe cei care suflau peste cenuşa morţilor. Bău galbanum, şesil şi venin de viperă care îngheaţă sângele. Femeile negrilor îi descântară litanii barbare, şi îi împunseră pielea frunţii cu ace de aur. Se încărcă de brăţări şi amulete. Se rugă pe rând lui Baal-Khamon, lui Moloh, celor şapte Cabiri, lui Tanit şi lui Venus a grecilor. Scrise un nume pe o foaie de aramă şi o îngropă în nisip sub pragul cortului. Spendius îl auzea cum geme şi vorbeşte singur.

Într-o noapte a intrat în cort.

Mâtho zăcea culcat cu pieptul la pământ pe o blană de leu, gol ca un mort, cu obrazul ascuns în palme. O lampă atârna deasupra capului său, luminând armele agăţate de catargul cortului.

— Suferi? îl întrebă sclavul. Ce-ţi lipseşte? Răspunde!

Îl scutură de umeri şi-l strigă de mai multe ori:

— Stăpâne! Stăpâne!

Într-un târziu, Mâtho ridică spre el privirea ochilor lui tulburi:

— Ascultă, îi spuse în şoaptă, punând un deget pe buze. Zeii se răzbună… Fiica lui Hamilcar mă urmăreşte… Spendius, mi-e frică!

Se strângea la pieptul sclavului, ca un copil speriat de-o nălucă.

— Vorbeşte-mi! Sunt bolnav! vreau să mă vindec. Am încercat toate leacurile. Dar tu, tu cunoşti poate zei mai puternici şi rugăciuni mântuitoare?

— Ce vrei? întrebă Spendius.

Mâtho răspunse lovindu-şi fruntea cu pumnii:

— Să scap de ea!

Apoi, cu goluri între cuvinte, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi, murmură:

— A făgăduit să mă jertfească zeilor… Mă ţine legat cu un lanţ nevăzut. Paşii mei pornesc deodată cu ai ei. Când ea se odihneşte, mă opresc. Privirile ei mă ard. Îi aud glasul. Mă înfăşoară, mă răscoleşte, mă străpunge. În sufletul meu e ea! Şi totuşi ca şi cum ne-ar despărţi valurile unei mări fără sfârşit, o simt departe de mine şi nu pot s-o ajung! Frumuseţea ei străluceşte în juru-i ca un nor de lumină, şi uneori mi se pare că n-am zărit-o cu adevărat niciodată… că nici nu există aievea… că totul e un vis…

Mâtho plângea în întuneric. Barbarii dormeau. Privindu-l, Spendius îşi aducea aminte de acei tineri care veneau să-l roage, cu vase de aur în mâini, când cutreiera oraşele cu alaiul lui de târfe. Îl cuprinse un simţământ de milă şi spuse:

— Fii tare, stăpâne! Încordează-ţi puterile voinţei şi nu mai chema pe zei în ajutor. Zeii nu aud strigarea oamenilor. De ce să plângi ca un netrebnic? Nu ţi-e ruşine să suferi din pricina unei femei?

— Mă socoteşti un copil? spuse Mâtho. Îţi închipui că mă mai tulbură trupul şi cântecele femeilor? Sunt la noi în Drepanum atâtea, că poţi să mături grajdurile cu ele! Au fost ale mele în iureşul bătăliilor, când zidurile se prăbuşeau şi catapultul mai şuiera încă!… Dar femeia aceasta, Spendius, femeia aceasta…

Sclavul îi tăie vorba:

— Dacă n-ar fi fata lui Hamilcar…

— Nu! strigă Mâtho. Nu seamănă cu fiica nici unui om de pe lume! N-ai văzut ochii ei mari, cum ardeau sub arcul sprâncenelor ca două lumini de soare sub o poartă de triumf? Adu-ţi aminte cum au pălit toate faclele, când s-a ivit ea! Sub râurile de diamante strălucea sânul ei gol; în jurul ei pluteau parcă miresmele altarului, şi din toată fiinţa ei se desprindea un farmec mai dulce decât vinul… mai înfricoşător decât moartea! S-a apropiat de noi… apoi s-a oprit…

Mâtho rămase pierdut în gânduri, cu fruntea la pământ şi privirea rătăcită.

— O vreau! Nu pot să trăiesc fără ea! Mă sfârşesc! La gândul că aş putea s-o strâng în braţe mă cuprinde o bucurie nebună, şi totuşi, Spendius, o urăsc! Aş biciui-o! Ce să fac? M-aş vinde ca să ajung sclavul ei! Tu ai văzut-o, o cunoşti, vorbeşte-mi despre ea. În fiecare noapte – nu-i aşa? – suie treptele spre terasa palatului. O, cum tremură lespezile de piatră sub paşii ei, şi cum se apleacă stelele s-o privească!

Se prăbuşi din nou la pământ, gemând ca un taur rănit.

Apoi începu să cânte: „Mergea prin pădure drum lung, pe urma acelei zmeoaice… Râu de-argint, şerpuia coada fiarei cumplite, pe patul de frunze-arămii…” îşi legăna glasul, încercând să cânte la fel ca Salammbô, iar mâinile lui, ca alte mâini uşoare, mângâiau în aer strunele unei lire.

Spendius încerca să-i aline durerea, dar primea mereu acelaşi răspuns; nopţile lor treceau în gemetele unuia şi îmbărbătările celuilalt.

Mâtho căută uitarea în vin; se trezea din beţie mai trist ca înainte. Se apucă să joace în zaruri şi pierdu, unul după altul, toate lamele colanului său de aur. Se lăsă purtat până la altarul Zeiţei, dar coborî muntele plângând în hohote, ca şi cum s-ai fi întors de la o îngropăciune.

Spendius, dimpotrivă, se arăta din ce în ce mai cutezător şi mai vesel. Colinda pe rând toate cârciumile de sub umbrare şi stătea de vorbă cu soldaţii. Făcea să joace cuţitele, ştia să dreagă platoşele rupte, şi pleca pe câmp să culeagă ierburi pentru bolnavi. Era dibaci, vorbăreţ, plin de născociri şi de glume. Izbutise să se facă iubit şi barbarii se obişnuiseră cu îndemânările lui.

Între timp, aşteptau să se ivească un trimis al Cartaginei, cu coşuri încărcate de aur pe spinarea catârilor; socoteau şi iar socoteau, însemnând numerele cu degetul pe nisip. Îşi făceau fel de fel de planuri: câte femei o să ţină, câţi sclavi o să-şi cumpere, cât pământ au să semene. Unii gândeau că ar fi mai bine să îngroape banii; alţii visau să-şi încerce norocul pe-o corabie. Neavând nici o treabă, oamenii se făcuseră cârcotaşi. Se luau mereu la bătaie, călăreţii cu pedestraşii, grecii cu barbarii, iar pretutindeni se amestecau, ameţitoare, glasurile ascuţite ale femeilor.

În fiecare zi se iveau cete de oameni aproape goi, cu smocuri de iarbă pe cap ca să se apere de arşiţa soarelui; erau ţăranii fugari, îndatoraţi bogătaşilor cartaginezi şi osândiţi în schimb să le muncească pământurile. Mai veneau, din Libia, plugarii sărăciţi de povara birurilor, izgoniţii, răufăcătorii. Se adunaseră, de asemeni, negustorii care aşteptau zadarnic să fie plătiţi pentru vinul şi uleiul vândut. Erau furioşi şi ocărau Republica. Spendius le ţinea isonul. În scurtă vreme începură să se împuţineze merindele. Soldaţii se sfătuiau să pornească asupra Cartaginei, iar unii ziceau că ar trebui să-i cheme pe romani.

Într-o seară, la ceasul obişnuit al cinei, se auziră apropiindu-se bătăile unui clopot dogit; apoi, pe deasupra valurilor de nisip, se arătă în depărtare o umbră roşie. Era o lectică mare, îmbrăcată în purpură şi împodobită la colţuri cu mănunchiuri din pene de struţ. Deasupra perdelelor lăsate, fluturau lanţuri de cristal şi ciucuri de mărgăritare. În urma lecticei veneau cămile, făcând să sune clopotul cel mare ce le atârna de gât, iar de jur împrejur săltau călăreţi, înzăuaţi de la umeri până-n călcâie în armuri cu solzi de aur.

La trei sute de paşi în drumul lor spre tabăra, se opriră scoţând din coburii de la spatele cailor scutul lor rotund, sabia cu tăişul lat şi coifurile beoţiene. Câţiva rămaseră lângă cămile: ceilalţi se apropiară. În sfârşit, se arătară şi steagurile de lemn albastru ale Republicii, în vârful lor purtând unele capete de cal, altele ştiuleţi de brad. Barbarii se ridicară în picioare, bătând din palme. Femeile se repeziră în calea legionarilor să le îmbrăţişeze picioarele.

Lectica se apropia, purtată pe umeri de doisprezece negri, care îşi potriveau cu grijă, unul după altul, paşii lor repezi şi mărunţi. Îşi făceau drum la întâmplare, în linie frântă, împiedicându-se de frânghiile corturilor, de vitele care umblau răzleţe şi de frigările în care se rumeneau cărnurile. Din când în când, o mână puhavă şi încărcată de inele dădea la o parte perdelele, un glas răguşit izbucnea în sudalme, iar purtătorii lecticii se opreau, ca să-şi croiască altă cale de-a curmezişul taberei.

În cele din urmă perdelele de purpură se desfăcură şi un cap burzuluit se ivi, nepăsător, pe perne; sprâncenele lui se îmbinau ca două arcuri de abanos; în părul lui creţ luceau fluturi de aur, iar obrazul îi era atât de alb, încât părea presărat cu praf de marmură. Restul trupului era înfundat în blănurile lecticii.

În omul purtat astfel, soldaţii recunoscură pe sufetul Hannon, cel care, cu zăbava lui, pricinuise pierderea bătăliei din ostroavele Aegate. Dacă se arătase îndurător faţă de libienii pe care îi zdrobise la Hecatompyle, o făcuse numai din lăcomie, credeau barbarii, ca să poată vinde pe cei prinşi în luptă, după ce dăduse de veste Republicii că fuseseră ucişi până la unul.

Căutând un loc potrivit de unde să vorbească soldaţilor, făcu un semn şi lectica se opri. Sprijinit de subsuori de doi sclavi, Hannon coborî, clătinându-se pe picioare.

Purta botfori de postav negru, însemnaţi cu lune de argint. Picioarele îi erau învăluite în fâşii de pânză, ca ale mumiilor; printre legăturile prea strânse ţâşnea carnea. Pântecele i se revărsa din mantia stacojie care abia îi putea cuprinde şoldurile. Cutele de sub bărbie îi cădeau peste piept, ca pielea de pe gâtul boului. Tunica de stofă înflorată îi plesnea la subsuori. Purta eşarfă şi cingătoare, peste veşmântul negru cu două rânduri de găetane la mâneci. Scumpetea hainelor, colanul greu de pietre albastre, copcile de aur şi cerceii grei din ureche îi scoteau şi mai mult la iveală sluţenia, făcându-l cu atât mai respingător; o coajă de pecingine albă, întinsă pe toată pielea, îi dădea înfăţişarea unui trup neînsufleţit. Numai nasul lui, încovoiat ca un plisc de vultur, se zbătea să răsufle aerul, iar ochii lui mărunţi, cu gene încleiate, aveau o strălucire tăioasă, de fier. Ţinea în mână o lopăţică de aloes, cu care îşi scărpina pielea.

În cele din urmă, doi crainici sunară din cornurile de argint. Larma se potoli şi Hannon începu să vorbească.

Aduse slavă zeilor şi lăudă Republica; barbarii puteau să fie mândri că o slujiseră. Acum era rândul lor să se arate înţelegători: „Vremurile sunt grele. Când stăpânul nu mai are în toată casa decât trei măsline, nu-i oare drept să oprească pentru el măcar două?”'

Bătrânul sufet amesteca în cuvântarea lui tot felul de pilde şi zicători, făcând mereu semne cu capul, ca şi cum ar fi cerut încuviinţarea ascultătorilor.

Vorbea însă în graiul punic, iar mercenarii care îl înconjurau – cei fără arme se strânseră mai în grabă – erau din Campania, din Galia şi din Grecia; nu pricepeau nici o silabă. Hannon băgă de seamă şi se opri din vorbă, legânându-se cu toată greutatea trupului când pe un picior când pe altul şi chibzuind.

Îi veni în gând să cheme la el pe căpitani. Crainicii strigară porunca în greceşte, limba în care, de pe vremea lui Xantipa, se dădeau comenzile în oastea cartagineză.

Legionarii din gardă împrăştiară cu pleasna biciului gloata soldaţilor, iar căpeteniile falangelor spartane şi ai cohortelor de barbari se înfăţişară, purtând semnele gradului lor şi armura neamului din care făceau parte. Se lăsase noaptea. Tabăra fremăta de larmă. Ici-colo ardeau focuri. Oamenii se întrebau unii pe alţii: „Ce s-a întâmplat? Pentru ce sufetul nu împarte soldele?”

Hannon le arătă căpitanilor datoriile care apasă asupra Republicii. Vistieria era goală. Tributul pe care trebuia să-l plătească romanilor o sleise. „Nu ştiu cum vom putea s-o scoatem la capăt. Cartagina a ajuns de plâns!”

Din când în când îşi scărpina picioarele cu lopăţica de aloes. Se oprea din vorbă, şi luând din mâna unui sclav o cupă de argint, sorbea încet o băutură făcută din sparanghel fiert în oţet cu cenuşă de nevăstuică; îşi ştergea buzele cu un şervet de purpură şi cuvânta mai departe:

— Ce cumpăram mai înainte cu un siclu de argint costă astăzi trei şecheli de aur. Câmpurile părăginite în vremea războiului nu mai dau rod. Am pierdut toate ţărmurile unde pescuiam purpura, iar mărgăritarele au ajuns la preţuri de neînchipuit. Abia mai avem destulă unsoare pentru slujbele zeilor. Nu mai vorbesc despre bucate, e un adevărat prăpăd! Nu mai avem corăbii şi nu mai sosesc de nicăieri mirodenii. Nici silfiu nu se mai găseşte, din pricina răscoalelor de la hotarul Cirenei. În Sicilia, de unde aduceam atâţia sclavi, nu mai putem pătrunde. Nu mai departe decât ieri, pentru un băiaş şi patru ajutoare la bucătărie, am dat mai mulţi şecheli decât altădată pe o pereche de elefanţi!

A desfăşurat un lung sul de papirus, şi fără să sară o cifră, a dat citire cheltuielilor pe care le făcuse cârmuirea cu repararea templelor, cu pardosirea străzilor, cu clădirea corăbiilor, cu pescuitul mărgeanului, cu mărirea templului sisiţilor şi cu săpatul minelor din Cantabria.

Nici căpitanii nu pricepeau însă cartagineza mai bine decât soldaţii, cu toate că mercenarii se salutau între ei în graiul punic. Republica trimitea de obicei câţiva ofiţeri ca tălmaci pe lângă cohortele barbare; dar după sfârşitul războiului, tălmacii se ascunseseră de teama răzbunării, iar Hannon nu se gândise că va avea nevoie de ei. Acum, glasul lui spart se pierdea în bătaia vântului.

Grecii, cu mijlocul strâns în cingătoarea de fier, ciuleau urechile, încercând să prindă înţelesul cuvintelor străine; oamenii de la munte, acoperiţi de blănuri ca nişte urşi, îl priveau pe Hannon cu bănuială şi căscau, rezemaţi în bâtele lor bătute cu ţinte de aramă; galii, batjocoritori, îşi scuturau cu nepăsare chica lor lungă, iar bărbaţii deşertului ascultau nemişcaţi, înfăşuraţi în veşmintele lor de lână sură; alţii se îngrămădeau la spatele lor; îmbrânciţi de mulţime, legionarii lui Hannon se clătinau în şa; negrii purtau în mâini crengi de brad aprinse, în vreme ce cartaginezul burtos îşi depăna cuvântarea lui suit pe un maldăr de iarbă.

Barbarii fremătau de nerăbdare şi începuseră să murmure înfruntându-l; Hannon îi ameninţa cu lopăţica; poruncindu-şi unii altora să tacă, fiecare striga mai tare decât ceilalţi, sporind cu atât mai mult gălăgia.

Deodată, un om firav la înfăţişare, se năpusti la picioarele lui Hannon, smulse goarna unui crainic şi suflă în ea. Spendius – el era – dădu de veste că are de spus lucruri de cea mai mare însemnătate. Rosti aceste cuvinte cât putu mai repede, în cinci graiuri deosebite: al grecilor, al latinilor, al galilor, al libienilor şi al balearilor. Căpitanii, pe jumătate uimiţi, pe jumătate înveseliţi, îl îndemnară: „Vorbeşte! Vorbeşte!”

Spendius şovăi o clipă. Tremura. Apoi, îndreptându-se spre libieni, care erau mai mulţi, le spuse:

— Aţi auzit groaznicele ameninţări ale acestui om!

Hannon tăcu: aşadar nu pricepea limba libienilor. Spendius repetă încercarea, reluând aceleaşi cuvinte în celelalte graiuri ale barbarilor.

Ostaşii se uitau unii la alţii nedumeriţi, apoi, ca şi cum ar fi înţeles cu adevărat cuvântarea lui Hannon, dădură din cap în semn de încuviinţare.

Spendius vorbi mai departe, cu glasul înăsprit de mânie:

— A spus că toţi zeii celorlalte neamuri nu sunt decât nişte biete umbre, pe lângă zeii Cartaginei. V-a făcut mişei, mincinoşi şi hoţi, câini şi feciori de căţele! Dacă n-aţi fi fost voi (aşa a spus!) Republica n-ar fi fost silită să plătească tribut romanilor; dezmăţul vostru a păgubit-o de mirodenii, de miresme, de sclavi şi de silfiu; sunteţi înţeleşi cu nomazii de la hotarele Cirenei! Dar vinovaţii vor fi pedepsiţi, aşa v-a ameninţat, înşirându-vă toate muncile care vă aşteaptă: să pietruiţi drumurile, să smoliţi corăbiile, să înfrumuseţaţi templele sisiţilor, să răscoliţi măruntaiele pământului în Cantabria.

Spendius repetă aceleaşi cuvinte galilor, grecilor, campanienilor şi balearilor. Auzind unele nume care le rămăseseră în urechi, mercenarii erau încredinţaţi că sufetul aşa vorbise într-adevăr. Câţiva îi strigară lui Spendius: „Minţi!” dar glasurile lor se pierdură în larma mulţimii. Spendius spuse mai departe:

— N-aţi văzut că a lăsat grosul călărimii în afara taberei? Nu aşteaptă decât un semn, să năvălească asupra voastră şi să vă spintece pe toţi!

Barbarii se întoarseră să privească într-acolo. Atunci, în mijlocul mulţimii care se trăgea la o parte, se ivi o fiinţă cu chip de om, un necunoscut. Era aproape gol, slab şi cu spinarea încovoiată: mărăcini şi frunze veştede îi zburliseră părul plin de praf, care îi cădea încâlcit peste umeri. Îşi încinsese mijlocul şi îşi oblojise genunchii cu smocuri de paie şi fâşii de cârpe zdrenţuite. Pielea zbârcită şi pământie îi atârna pe picioarele descărnate, ca o otreapă spânzurată pe o creangă uscată. Mergea sprijinindu-se într-un toiag de măslin şi tremura din mâini fără încetare.

Ajungând în apropierea negrilor care purtau torţele, privi în jurul lui mulţimea barbarilor, cu ochi holbaţi de spaimă şi cu un rânjet idiot, care îi descoperea gingiile albe.

Scoase un ţipăt înfricoşat şi se ascunse la spatele soldaţilor. Apoi, arătând spre călăreţii în zale lucitoare care îl însoţeau pe Hannon, începu să bâlbâie: „Ei sunt… Ei sunt…” Caii frământau pământul în copite, zăpăciţi de flacăra făcliilor care pâlpâiau în noapte. Umbra de om se zbătea şi urla: „I-au ucis pe toţi!”

Auzind aceste cuvinte rostite în limba lor, balearii se apropiară şi recunoscură pe unul de-al lor: fără să le răspundă, ci îngâna mereu:

— I-au ucis pe toţi! Da, pe toţi! I-au zdrobit ca pe nişte boabe de struguri! Ce frumoşi flăcăi erau! Aruncătorii-cu-praştia! Fraţii voştri şi ai mei!

Îi dădură să bea. Izbucni în plâns şi începu să povestească cele întâmplate.

Spendius nu-şi putea stăpâni bucuria, tălmăcind grecilor şi libienilor groaznicele fapte pe care le destăinuia Zarxas; se minuna el însuşi ce bine se potrivise. Balearii păliseră la faţă, aflând de ce moarte pieriseră fraţii lor.

Fusese o ceată de trei sute de aruncători-cu-praştia, sosiţi în Cartagina cu o zi înainte de plecarea mercenarilor; se treziseră din somn mai târziu din pricina ostenelii drumului, iar când ajunseseră în piaţa lui Khamon, se pomeniseră singuri şi fără apărare. Gloanţele de lut ars le rămăseseră în sacii încărcaţi pe cămile. Cartaginezii îi lăsară să treacă pe strada Sathebului, până sub poarta cea mare de stejar, îmbrăcată în aramă. Aici, mulţimea se năpusti asupra lor, căsăpindu-i.

Soldaţii îşi aduseră aminte de acel strigăt cumplit; Spendius, care se grăbise să fugă cu primele rânduri, nu-l auzise.

Morţii fuseseră aruncaţi grămadă la marginea templului lui Khamon, în braţele Zeilor-Pateci. Ei trebuiau să ispăşească toate crimele de care erau învinuiţi mercenarii: lăcomia şi jafurile lor, batjocurile şi pângăririle, uciderea peştilor din grădina lui Salammbô. Trupurile lor au fost ciopârţite în chip josnic: preoţii le-au ars părul, ca să li se chinuiască sufletele; hălci de carne însângerată atârnau la măcelării, şi unii s-au desprins din mulţime ca să le sfâşie cu dinţii. Apoi totul se sfârşise la căderea nopţii, cu ruguri aprinse pe la răspântii.

Erau flăcările care se zăriseră jucând pe faţa lacului. Dar fiindcă focul se întinsese cuprinzând câteva case, rugurile fuseseră stinse, iar ceea ce mai rămăsese din stârvuri a fost azvârlit în grabă dincolo de ziduri, dimpreună cu trupurile celor care trăgeau să moară. Zarxas stătuse ascuns între trestii, pe malul lacului, până a doua zi. Rătăcise apoi pe câmp, în căutarea urmelor de paşi ai armatei. În zorii zilei se ascundea prin peşteri, iar noaptea pornea din nou, cu trupul sângerând de răni, bolnav şi flămând. Se hrănea cu rădăcini şi resturi de hoituri. Într-o dimineaţă a zărit vârfuri de suliţi şi s-a îndreptat spre ele, cu mintea tulburată de atâtea suferinţe şi spaime.

Mânia soldaţilor, abia ţinută în frâu cât timp vorbise Zarxas, se dezlănţui ca o furtună. Barbarii erau gata să năvălească asupra călăreţilor şi să-i măcelărească, începând cu sufetul. Câţiva izbutiră cu greu să potolească mulţimea, spunând că vor să ştie mai întâi dacă vor fi plătiţi. Toţi strigară într-un glas: „Vrem banii noştri!” Hannon răspunse că a venit cu ei.

Soldaţii se năpustiră la cuferele sufetului şi le aduseră în mijlocul corturilor. Fără să mai aştepte ajutorul sclavilor, le-au deschis. Găsiră în ele rochii de hiacint, bureţi pentru baie, răzuitoare, perii, miresme şi creioane de antimoniu pentru încondeierea sprâncenelor. Erau ale călăreţilor din gardă, tineri bogaţi, deprinşi de-acasă cu asemenea gingaşe îngrijiri. Mai era, purtată pe spinarea unei cămile, o cadă mare de bronz, în care se îmbăia sufetul. Luase cu el, prevăzător, până şi cuştile cu nevăstuici de Hecatompyle, pe care le ardea de vii pentru fiertura lui de fiecare zi. Şi fiindcă boala de care suferea îi pricinuia o straşnică poftă de mâncare, se încărcase din belşug cu vinuri de soi şi de-ale gurii: săraturi, cărnuri afumate, peşte îndulcit cu miere, borcanele de comagen şi grăsime de gâscă păstrată în culcuş de paie cu zăpadă. Se rostuise cu de toate, şi pe măsură ce ieşeau la iveală bunătăţile din coşuri, hohotele de râs ale soldaţilor izbucneau ca nişte talazuri lovindu-se între ele.

Solda mercenarilor încăpuse toată în două panere de răchită. Unul din ele era plin cu rotocoale de piele, banii cei noi pe care îi folosea Republica în locul celor de argint. Şi fiindcă mercenarii se arătau nemulţumiţi, Hannon le spuse că socotelile lor erau foarte încurcate, iar Sfatul Bătrânilor n-avusese răgaz să le lămurească. Până una-alta, le trimitea ce se vede.

Atunci, dintr-o dată, toate au fost răsturnate cu josul în sus: catârii, slujitorii, lectica, mâncărurile, cuferele. Soldaţii smulgeau banii de piele din panere şi îi aruncau în capul lui Hannon. Acesta izbuti cu mare greutate să încalece pe un măgar, şi fugea ţinându-se de coama dobitocului, burduşit şi scuturat, văicărindu-se şi chemând asupra armatei blestemele tuturor zeilor. Colanul lui de pietre scumpe îi sălta până peste urechi, şi ţinea în dinţi mantia lui lungă, în vreme ce, de departe, barbarii strigau:

— Cară-te, ticălosule! Porcule! Scârnăvia lui Moloh! Ia-o din loc, cu aurul şi cu ciuma ta! Mai repede, mai repede!

Călăreţii aduşi să-l păzească fugeau zăpăciţi pe urma lui, în goana mare.

Furia barbarilor nu se potoli. Îşi aduseră aminte că mulţi din cei porniţi înapoi spre Cartagina nu se mai văzuseră. Fuseseră, fără îndoială, ucişi. Atâta cruzime îi răzvrătea. Începuseră să smulgă ţăruşii corturilor, să-şi împăture mantiile şi să pună şeile pe cai. Fiecare îşi lua sabia şi coiful, pregătindu-se de plecare. Cei ce n-aveau arme intrară în pădure şi-şi ciopliră suliţi.

Se lumina de ziuă. Treziţi din somn, oamenii din cetate coborâseră pe străzi. „Pornesc spre Cartagina!” strigau toţi, şi zvonul se răspândi curând în toată împrejurimea.

De pe toate dealurile şi de pe toate cărările răsărea mulţime de lume. Păstorii veneau în goană, coborând din văile munţilor.

Călărind pe armăsarul lui punic, Spendius privea cum pleacă barbarii. Apoi dădu ocol câmpiei, însoţit de sclavul care venea din urmă cu al treilea cal.

Un singur cort mai rămăsese în picioare. Spendius intră:

— Scoală, stăpâne! scoală! plecăm!

— Unde plecaţi? a întrebat Mâtho.

— La Cartagina! strigă Spendius.

Mâtho se aruncă în şa, pe calul cu care sclavul îl aştepta la uşa cortului.