XV. Mâtho.

O imensă bucurie cuprinsese Cartagina, o bucurie a tuturor, adâncă, fără margini, dezlănţuită; oamenii reclădiră zidurile dărâmate, poleiră din nou chipul zeilor, aşternură pe străzi ramuri de mirt şi aprinseră tămâie la răspântii; mulţimea umplea terasele, iar veşmintele ei, în tot felul de culori, străluceau în lumină ca nişte straturi de flori.

Peste murmurul necontenit de glasuri, se auzeau strigătele cărătorilor de apă, care veneau să stropească pavelele; sclavii lui Hamilcar împărţeau poporului orz prăjit şi felii de carne proaspătă; trecătorii se opreau în drum şi se îmbrăţişau plângând. Cetăţile tyriene căzuseră, nomazii fuseseră împrăştiaţi, barbarii nimiciţi. Valuri multicolore de pânză acopereau culmea Acropolei; pintenii triremelor înşirate de-a lungul digurilor străluceau ca o salbă de diamante; se simţea pretutindeni rânduiala restabilită, viaţa nouă care renăştea, o nemăsurată fericire înflorind pretutindeni. Era ziua nunţii lui Salammbô cu regele Numidiei.

Pe terasa templului lui Khamon se întinseseră trei mese lungi, încărcate cu vase uriaşe de aur: pentru Preoţi, pentru Bătrâni şi pentru Bogaţi. La o a patra masă, mai înaltă, aveau să se aşeze Hamilcar, Narr'Havas şi Salammbô. Redobândind zaimful, ea mântuise Patria şi poporul făcea din nunta ei o sărbătoare obştească. În largul pieţii de jos, mulţimea aştepta sosirea miresei.

O a doua plăcere, mai aprigă, îi aţâţa nerăbdarea; pentru aceeaşi zi fusese făgăduită uciderea lui Mâtho.

Fusese vorba, mai întâi, să-l jupoaie de viu; să-i toarne pe gât plumb topit; să-l lase să moară de foame; să-l lege de un copac şi o maimuţă să-i crape capul cu pietre; o pângărise pe Tanit şi cinocefalii ei aveau s-o răzbune. Alţii erau de părere să-l înfăşoare în fâşii de lână înmuiate în ulei şi să-l plimbe prin oraş pe-o cămilă; se bucurau dinainte, închipuindu-si cum se va zvârcoli încins de flăcări ca o torţă în bătaia vântului.

Dar care din cetăţeni vor fi aleşi pentru a-l schingiui? De ce să fie unii lipsiţi de această plăcere? Trebuia să se găsească un fel de moarte la care să ia parte întreaga cetate; toate armele, toate mâinile, tot ce era cartaginez, de la pietrele de pe stradă până la valurile mării, să-l sfâşie, să-l zdrobească, să-l înece. Aşadar, Bătrânii hotărâră să fie fugărit de la închisoare până în piaţa lui Khamon, cu mâinile legate la spate, neînsoţit. Nimeni n-avea voie să-l lovească în inimă, ca să nu moară prea repede, nici să-i crape ochii, ca să-şi vadă supliciul până la capăt; să nu azvârle asupra lui cu nimic şi să nu-l rupă cu mai mult de trei degete deodată.

Deşi urma să fie scos din temniţă abia spre sfârşitul zilei, mulţimea de pe străzi, părându-i-se că l-ar fi văzut, năvăli spre Acropole şi se întoarse dezamăgită. Oamenii se înşiruiseră pe străzi încă din ajun şi aşteptau în picioare, strigându-se din depărtare unii pe alţii şi arătându-şi unghiile pe care le lăsaseră să crească, pentru a sfâşia mai bine. Unii se plimbau dintr-un loc în altul, fără astâmpăr; alţii păliseră la faţă, ca şi cum ei înşişi ar fi trebuit să moară.

Deodată, de dincolo de Mappale, se iviră mănunchiuri mari de pene fluturând pe deasupra capetelor. Salammbô ieşea din palat. Mulţimea scoase un oftat de uşurare. Alaiul înainta încet, pas cu pas.

Veneau în frunte preoţii Zeilor-Pateci, apoi preoţii lui Eşmun, preoţii lui Melkarth, şi ceilalţi la rând, cu aceleaşi podoabe şi în aceeaşi rânduială, pe care o păstraseră la slujba jertfei. Preoţii lui Moloh treceau cu frunţile aplecate; mulţimea, cuprinsă parcă de remuşcare, se dădea la o parte la vederea lor. Preoţii Rabetnei păşeau semeţi, purtând în mâini lirele lor; preotesele, care urmau în rochii străvezii, galbene şi negre, ţipau ca păsările şi se zvârcoleau ca nişte vipere; altele, în sunetul flautelor, se legănau închipuind jocul stelelor, iar din veşmintele lor uşoare se răspândea de-a lungul străzilor o adiere de miresme dulci. Aplauze izbucniră la trecerea printre femei a kedeşimilor; ei întruchipau Divinitatea hermafrodită şi, cu pleoapele vopsite, parfumaţi şi îmbrăcaţi ca femeile, le semănau, deşi n-aveau sâni, iar şoldurile le erau înguste. Ziua aceea era închinată femeii; în aer plutea o tainică poftă de plăcere; torţele începuseră să ardă în umbra pădurii sfinte. Noaptea avea să fie a desfrânării: trei corăbii cu femei sosiseră din Sicilia şi alte curtezane fuseseră aduse din deşert.

Tagmele preoţeşti, pe măsură ce soseau, se înşirau în curţile templului, de-a lungul galeriilor şi pe cele două scări gemene, care se întâlneau pe culmea zidurilor. Valuri de rochii albe se iveau printre coloane şi întreaga clădire se împodobise cu statui omeneşti – tot atât de nemişcate ca şi cele de piatră.

Au urmat, după preoţi, guvernatorii provinciilor, supraveghetorii visteriei şi toţi Bogaţii. O larmă necontenită fremăta în oraşul de jos. Din străzile vecine se revărsa o mulţime de lume, şi hierodulii înarmaţi cu beţe se sileau să stăvilească puhoiul; când, trecând printre tiarele de aur ale Bătrânilor, se ivi într-o lectică cu baldachin de purpură, Salammbô.

Un strigăt de bucurie umplu tot văzduhul, chimvalele şi crotalele prinseră să cânte şi, în sunetul tamburinelor, baldachinul de purpură se pierdu între cele două coloane ale templului.

La înălţimea primului cat apăru din nou. Apoi, străbătând terasa, Salammbô se aşeză pe un tron cioplit dintr-o spinare de broască ţestoasă. Sub picioare avea un scăunel de fildeş cu trei trepte; pe marginea primei trepte doi copii de negru stăteau în genunchi; din când în când, Salammbô îşi rezema pe creştetul lor mâinile încărcate de inele grele.

De la glezne până la coapse era înfăşurată într-o reţea de ochiuri mărunte cu luciri de sidef, asemeni solzilor de peşte; o cingătoare albastră îi strângea mijlocul şi un văl răscroit ca două seceri de lună lăsa să i se vadă sânii; doi ciorchini de nestemate le ascundeau vârfurile. În păr purta pene de păun înstelate cu pietre preţioase, şi o mantie largă, albă ca zăpada, îi cădea pe umeri; cu coatele lipite de trup, cu genunchii strânşi, cu braţele prinse în brăţări de diamant, stătea dreaptă ca o statuie sacră.

Pe două scaune mai joase, şedeau tatăl şi soţul ei. Narr'Havas, înveşmântat într-o lungă rochie aurie, îşi pusese pe frunte coroana din cristale de sare, de sub care porneau două şuviţe de păr împletite, închipuind coarnele lui Ammon; iar Hamilcar, în tunica lui viorie, brodată cu frunze de aur, purta la şold sabia lui de luptă.

În golul dintre mese, lângă o baltă de ulei trandafiriu pitonul negru al templului lui Eşmun se încolăcea muşcându-şi coada. O columnă de aramă, purtând în vârful ei un ou de cristal, se înălţa în mijlocul cercului pe care îl făcea şarpele, iar razele soarelui, răsfrânte în căderea lor, se răspândeau împrejur pretutindeni.

La spatele lui Salammbô se strânseseră, în rochiile lor de in, preoţii lui Tanit; în dreapta ei, ca o linie de aur, se înşirau tiarele Bătrânilor, iar de cealaltă parte, linia verde pe care o prelungeau sceptrele de smarald ale Bogaţilor; în adâncul încăperii, rochiile roşii ale preoţilor lui Moloh se închegau parcă într-un zid de purpură. Celelalte tagme preoţeşti cuprinseseră terasele de jos. Străzile gemeau de lume. Mulţimea se urcase pe acoperişurile caselor, şi alte şiruri lungi ajungeau până pe culmea Acropolei. Având poporul la picioarele ei şi deasupra bolta cerului, împrejmuită de mare, de munţi şi de zările ţării întregi, Salammbô, în strălucirea ei, părea însăşi întruparea lui Tanit, zeiţa şi sufletul Cartaginei.

Ospăţul trebuia să ţină toată noaptea. Pe covorul de lână vopsită care acoperea mesele joase, fuseseră împlântate, ca nişte arbori, lampadare cu mai multe braţe; ulcioare mari de chihlimbar, amfore de sticlă albastră, linguri de baga şi pâinişoare rotunde se înşirau de-a lungul celor două rânduri de talere tivite cu mărgăritare; ciorchini de struguri atârnau, cu frunzele lor, pe coarde de ivoriu; bucăţi mari de gheaţă se topeau în vase de abanos; munţi întregi de lămâi dulci, de rodii, de castraveţi, de pepeni se înălţau pe tăvi de argint; mistreţi cu gura deschisă înotau în pulbere de mirodenii; iepuri în blana lor păreau gata să sară dintre flori; felurite cărnuri tocate umpleau căuşul scoicilor; plăcintele erau împletite cu tâlc, iar de sub clopotele care acopereau tăvile cu mâncăruri, porneau în zbor porumbei.

Sclavii, cu mânecile suflecate, păşeau în vârful picioarelor; din când în când, lirele începeau să cânte un imn de preamărire, şi un zvon de glasuri se înălţa să-i răspundă. Freamătul mulţimii, neîntrerupt ca talazurile mării, stăruia în jurul ospăţului, legănându-l pe valurile unei muzici care venea de departe; unii îşi aminteau petrecerea mercenarilor, şi toţi pluteau pe aripile unei fericiri nemărginite. Soarele cobora dincolo de zare, şi secera de aur a lunii see ridica de cealaltă margine a cerului.

Ca şi cum ar fi auzit o chemare, Salammbô întoarse capul; poporul, care avea ochii aţintiţi asupra ei, îi urmări privirea.

Poarta temniţei, tăiată în stânca Acropolei, se deschisese, şi în gura ei neagră se ivi pe prag un om în picioare. Făcu câţiva paşi, îndoindu-se din mjiloc, şi privi înspăimântat, ca fiarele când se regăsesc dintr-o dată în libertate. Lumina îl orbea: rămase câteva clipe nemişcat. Mulţimea îl recunoscu şi parcă îşi pierdu răsuflarea.

Trupul acelui osândit era pentru ea o privelişte neobişnuită, luminată de o strălucire aproape zeiască. Toţi se aplecau să-l vadă, mai cu seamă femeile. Ardeau de dorinţa de a privi pe omul care le ucisese soţii şi pe copiii lor; în adâncul sufletului lor, fără să-şi dea seama, se trezea o pornire mişelească; în pofta de a-l vedea mai de aproape, era un amestec ciudat de remuşcări şi de nestăpânită ură.

Mâtho a mai făcut câţiva paşi şi, dintr-o dată, mulţimea, o clipă uluită, îşi regăsi stăpânirea de sine. O pădure de braţe se ridică şi omul nu se mai zări.

Scara care urca pe Acropole avea şaizeci de trepte. Mâtho le coborî ca şi cum ar fi fost târât de un puhoi din vârful unui munte; de trei ori mulţimea îl văzu sărind; apoi, în josul scării, se prăbuşi.

Umerii lui sângerau; pieptul i se zbătea în răsuflări din adânc. Se încorda cu atâta putere să rupă legăturile care îl strângeau, încât braţete lui, încrucişate pe spinarea goală, se umflau ca nişte şerpi tăiaţi în bucăţi.

Din locul unde se găsea, porneau mai multe străzi. De-a lungul fiecăreia din ele se întindea un şir întreit de lanţuri de bronz, legate de buricul Zeilor-Pateci; mulţimea se îngrămădise pe lângă zidurile caselor, iar în mijlocul străzii, slujitorii Bătrânilor păzeau trecerea învârtind în mână harapnice de piele.

Unul din ei îl lovi pe Mâtho cu toată puterea, îmbrâncindu-l să meargă.

Mulţimea întindea mâinile pe deasupra lanţurilor, strigând că i se lasă osânditului un drum prea larg; iar Mâtho mergea mereu, lovit, împuns şi sfâşiat de mii de degete. Când ajungea la capătul unei străzi, i se deschidea înainte alta; de mai multe ori se aruncă asupra mulţimii, încercând s-o sfâşie cu dinţii, dar lanţurile îl opreau; lumea se ferea şi râdea.

Un copil îi rupse urechea; o fată, ascunzând sub mânecă vârful unui fus, îi spintecă obrazul; unii îi smulgeau smocuri de păr şi fâşii de carne; alţii, cu prăjini în mână, îi mângâiau faţa cu bureţi înmuiaţi în scâmăvie. Un val de sânge îi ţâşni din partea dreaptă a gâtului. Toata mulţimea aceea era cuprinsă de o bezmetică beţie. Acest ultim barbar întrupa în ochii cartaginezilor pe toţi barbarii, toată armata lor. Se răzbunau pentru toate spaimele pe care le încercaseră, pentru toate ruşinile pe care le înduraseră. Furia poporului creştea mereu nesătulă. Lanţurile prea întinse ameninţau să se rupă, şi zadarnic loveau sclavii mulţimea încercând s-o ţină în loc. Unii se agăţaseră de colţul caselor, alţii scoteau capul printre ziduri, iar rănile pe care nu puteau să le facă le urlau.

Erau înjurături groaznice, vorbe de ocară scârnave, îndemnuri batjocoritoare şi blesteme crâncene; ca şi cum chinurile pe care le suferea nu erau de ajuns, îi prevesteau altele şi mai cumplite, dincolo de moarte.

Un răcnet uriaş se revărsa asupra Cartaginei cu o stăruinţă nătângă. Câte o frântură de cuvânt, un strigăt răguşit şi frenetic îşi făcea drum prin mulţime, şi trecea din gură în gură, fără sfârşit. Zidurile fremătau de sus până jos, iar lui Mâtho i se părea că cele două laturi ale străzii se năpustesc asupra lui cu braţe uriaşe, să-l smulgă de la pământ şi să-l sugrume în aer.

Îşi aducea aminte că încercase altă dată o simţire asemănătoare. Era aceeaşi mulţime, erau aceleaşi priviri, era aceeaşi mânie; dar paşii lui erau atunci liberi, toţi i se fereau din cale; purta pe umerii lui veşmântul unui zeu. Amintirea acelor clipe se lămurea tot mai mult şi îi umplea sufletul cu o covârşitoare tristeţe. Umbre mari treceau pe dinaintea ochilor lui; vedea oraşul rotindu-se ca într-o viitoare; sângele îi curgea şiroaie din coapsele sfâşiate – şi se simţea murind. Genunchii i se îndoiră şi căzu încet pe pietrele străzii.

Cineva din mulţime veni cu fierul roşit în foc al unui trepied din templul lui Melkarth şi i-l lipi de rană. Carnea sfârâi, fumegând. Huiduielile mulţimii acoperiră răcnetul de durere. Mâtho se ridică din nou în picioare.

Făcu şase paşi, apoi căzu iar; a treia, a patra oară; şi de fiecare dată un alt chin îl silea să se scoale. Azvârleau prin ţevi de fier asupra lui ulei fierbinte; îi aruncau sub picioare cioburi de sticlă. Mâtho mergea înainte. În colţul străzii Sateb se opri sub streaşină unei dughene, sprijinindu-se cu spatele de zid şi rămase nemişcat.

Sclavii Marelui-Sfat se năpustiră asupra lui cu biciurile din piele de hipopotam, şi cu atâta furie îl loveau, încât sudoarea curgea ca ploaia de pe ciucurii tunicelor lor. Mâtho părea că nu simte; apoi, deodată, adunându-şi ultimele putori, o luă la goană orbeşte, tremurând din buze, ca şi cum un frig pătrunzător l-ar fi cuprins. Străbătu strada Budesului, strada Soepo, lăsă în urmă târgul Verdeţurilor şi ajunse în piaţa lui Khamon.

Aici era în mâna preoţilor. Sclavii au dat la o parte mulţimea; locul pe care se afla era acum mai larg. Mâtho privi în jurul lui şi o văzu pe Salammbô.

La cei dintâi paşi ai lui, se ridicase în picioare; apoi, pe măsură ce Mâtho se apropia, veni până la marginea terasei, şi încetul cu încetul nu mai văzu în jurul ei decât pe Mâtho. O necuprinsă tăcere se făcuse în inima ei – era ca o genune, în care toată lumea dispăruse sub stăpânirea unui singur gând, a unei singure amintiri, a unei singure priviri. Omul acela, care venea spre ea, o chema.

Numai ochii lui mai păstraseră în ei ceva omenesc. Trupul lui înalt nu mai era decât o arătare scăldată în sânge; legăturile rupte îi atârnau de-a lungul coapselor, amestecându-se laolaltă cu vinele pumnilor lui descărnaţi; gura îi rămăsese larg deschisă şi din orbitele ochilor lui ţâşneau două flăcări, a căror văpaie îi cuprinsese parcă tot părul; şi nefericitul mergea mereu.

Ajunse la picioarele terasei. Salammbô se aplecă asupra balustradei şi, privind ochii aceia înspăimântători, îşi aduse aminte de tot ceea ce omul din faţa ei suferise pentru ea. Acum murea, dar Salammbô îl revedea în cortul lui, în genunchi, cuprinzându-i mijlocul cu braţul lui şi murmurându-i cuvinte de iubire; îi era dor să le mai asculte o dată, să le primească în inima ei; nu voia să-l vadă murind! În aceeaşi clipă, Mâtho tresări prelung; Salammbô îşi înăbuşi un strigăt; Mâtho se prăbuşi pe spate şi rămase nemişcat.

Salammbô, aproape în nesimţire, fu purtată pe braţe până la tronul ei de preoţii care o înconjurau acoperind-o cu laude. Era biruinţa ei! Toţi băteau din palme şi frământau pământul, urlându-i numele.

Un om se repezi asupra mortului. Deşi îi lipsea barba, purta pe umeri mantia preoţilor lui Moloh, iar la cingătoare spatula de aur cu care se tăiau cărnurile jertfite Zeului. Cu o singură lovitură spintecă pieptul lui Mâtho şi-i smulse inima. Şahabarim o aşeză pe o lingură şi, întinzând braţul, o închină soarelui.

Soarele cobora dincolo de mare; razele lui se abăteau asupra inimii roşii, pătrunzând-o ca nişte săgeţi. Pe măsură ce zvâcnirile ei se potoleau, soarele se cufunda în valuri; o dată cu cea din urmă tresărire a inimii, dispăru.

Atunci, din ţărmul golfului până-n istmul lagunei, şi din marginea istmului până dincolo de far, pe toate străzile, în toate casele, deasupra tuturor templelor, un singur strigăt a răsunat. Contenea o clipă, apoi izbucnea din nou, făcând să se cutremure zidurile. Cartagina se dezlănţuia în spasmul unei bucurii titanice şi a unei nemărginite speranţe.

Narr'Havas, îmbătat de mândrie, cuprinse cu braţul lui stâng mijlocul lui Salammbô, ca un viitor stăpân al ei, iar cu mâna dreaptă prinse un potir de aur, ca să-l închine în cinstea geniului nepieritor al Cartaginei.

Salammbô s-a ridicat cu el o dată şi, ţinând o cupă în mână, a voit la rândul ei să bea. Dar s-a prăbuşit, cu capul pe spate, peste pernele tronului, palidă, nemişcată, cu buzele întredeschise. Părul ei despletit se revărsa până la pământ.

Astfel muri fiica lui Hamilcar, fiindcă atinsese cu mâna ei veşmântul lui Tanit.

SFÂRŞIT